Nici nu ştiau ei, săracii, comandanții de la unitatea unde mi-am satisfăcut – în vremuri parcă imemoriale – stagiul militar ce bine aveau să-mi facă peste ani. “Pas viu, pas viu!” era comanda pe care o auzeam zilnic de un zilion de ori, mai precis de fiecare dată cînd trebuia să ne deplasăm dintr-un punct A într-un punct B. Pasămite (doar) aşa îi şedea bine militarului să se mişte (sau cel puțin asta prevedeau regulamentele militare la secțiunea de “mers”).