februarie 22nd, 2012

conspirația planetară a semințelor

by doctorul

Papa Frank(enstein) (foto: www.birthofanreearth.com)

Dacă tot am vorbit despre două plante rele – ciupercile psihotrope și marijuana – care ne pot face bine, să vedem acum cum de se întîmplă de ajung plantele bune să ne facă rău.

Totul a început – normal – cu o idee generoasă: să hrănim pînă la unul tot mai numeroșii locuitori ai frumoasei planete albastre.

Drept pentru care avem nevoie de recolte mai predictibile, carevasazică mai puțin expuse calamităților și altor boli lumești ale pantelor. Drept pentru care trebuie să dezvoltăm plante de cultură mai rezistente, capabile să producă mai mult în cele mai dificile condiții. Drept pentru care nu avem încotro decît să le modificăm prin metode artificiale semințele.

Stop! Pentru că aici am atins în sfîrșit miezul problemei, mai exact chiar codul ei cel genetic.

Uite-așa au apărut așa-numitele OMG-uri (organisme modificate genetic), respectiv semințe cărora le-a fost alterată informația vitală ce le permite acestora reproducerea și le asigură rezistența la modificările survenite în mediul extern.

În teorie pare un lucru bun. În practică nu chiar, din cel puțin două motive:

1) – din perspectivă individuală, aceste făcături sînt susceptibile de a ne influența nouă, celor care le înghițim, propriul metabolism (ba chiar, spun unii, chiar propriul cod genetic); cu consecințe pe care nimeni nu le poate deocamdată prevedea, chiar dacă noi le putem, nu-i așa, bănui (cîtă vreme știm prea bine că mecanismul de apariție a cancerului are la bază o eroare genetică ce nu mai poate fi reparată și care începe apoi să se propage în întregul organism);

2) – din perspectiva speciei, apare riscul (aici poate ar fi trebuit să vorbesc deja la trecut) amenințării biodiversității, consecința fiind scăderea varietății de (soiuri de) plante disponibile; cu alte cuvinte ne tăiem singuri craca de sub picioare, deoarece mai puțină biodiversitate înseamnă mai puține alternative pentru omenire în cazul în care aceste experimente, voit sau nu, se împotmolesc.

Ceapa lor! (foto: www.islandbreath.blogspot.com)

A, și încă un amănunt: noile semințe pot fi (și chiar sînt, pentru că asta era de fapt miza) patentate (și sînt, prin urmare, ocrotite de legislația pentru protecția proprietății intelectuale). Ceea ce înseamnă – pentru cei care le produc, desigur – pe de o parte profituri uriașe, iar pe de alta o armă strategică cu care pot controla o întreagă planetă. Să zicem, albastră …

Toate astea cu niște simple, nevinovate semințe.

(știre deloc nevinovată primită prin Al Jazeera online)

1 persoană apreciază
februarie 21st, 2012

cui îi este frică de marijuana?

by doctorul

Medijuana (foto: www.dvorak.org)

După ciuperci a venit acum rîndul ierbii. Și nu orice fel de iarbă, ci chiar vestita marijuana.

Drept pentru care, pentru a vedea ce se întîmplă în acest nou episod, ne mutăm tocmai în Israel. Acolo unde un grup de cercetători sînt de părere că mai mulți medici ar trebui să recomande marijuana pacienților cu cancer.

Pentru că, spun aceștia, mai mult de două treimi din pacienții cu cancer care au primit marijuana pentru combaterea durerii au fost satisfăcuți de tratament. Atît de satisfăcuți încît l-ar recomanda și altora.

Formele de cancer pentru care marijuana este prescrisă mai mult sînt, potrivit studiului, cancerul de plămîni, cancerul de sîn și cancerul de pancreas.

Marijuana ar trebui oferită și celor aflați în stadiile inițiale ale bolii, susțin aceeași cercetători. Mai ales că efectele secundare au fost caracterizate drept “moderate”, amețeala fiind cel mai întîlnit.

Marijuana de apartament (foto: www.medmarijuanaoil.com)

Pentru a veni în întîmpinarea nevoilor acestor pacienți, statul Israel a dezvoltat un sistem prin care le permite acestora să cultive chiar la ei acasă un anumit număr de plante. Cum ar veni, își produc singuri medicamentul.

Care medicament, cum ar veni, e doar o plantă.

Înțelegeți cam încotro bat.

(știre citită fără pic de stupoare pe Haaretz online)

fii primul care votează
februarie 20th, 2012

noua medicină psihedelică

by doctorul

... ghici ciupercă ... (foto: www.basbasbas.com)

Dispărute recent dintre atracțiile turistice ale Amsterdamului, ciupercile magice (citește “halucinogene”) revin mai nou în forță.

De data asta în studii medicale cît se poate de respectabile. Asta pentru că psilocibina, componenta chimică responsabilă pentru “călătoriile” extrem de colorate provocate amatorilor de senzații tari, oferă pe de altă parte o – deocamdată – promisiune în tratamentul depresiei.

“Am descoperit că această substanță inhibă zonele de creier care integrează senzațiile – vederea, auzul, simțul tactil (pipăitul) – cu gîndirea”, spune David Nutt, unul dintre co-autorii studiului și cercetător la Colegiul Imperial din Londra.

Este și motivul pentru care psilocibina este ilegală în Statele Unite, fiind clasificată în aceeași grupă de risc cu heroina și cu LSD. Ceea ce nu îl împiedică însă pe Nutt să o ia în considerare pentru tratamentul anxietății la pacienții cu cancer în fază terminală.

“Unii oameni spun că devin una cu Universul”, spune mai departe Nutt, fost consilier-șef pentru medicamente al Marii Britanii (funcție din care a fost demis pentru că a îndrăznit să scrie despre efectele nocive ale unor medicamente).

“Oamenii susțin că au o percepție mai clară a sinelui, un echilibru emoțional mai bun, sînt mai înțelegători, mai sensibili la nevoile altora”, adaugă unul dintre voluntarii sănătoși care au testat substanța.

Cercetarea arată că memoriile experienței cu psilocibină, precum și urmările pozitive pe care utilizatorii i le atribuie acesteia, pot dura chiar și pînă la 25 de ani.

Sună interesant (și nu numai pentru bolnavii de cancer).

(știre mai mult decît normală preluată de pe CNN online)

fii primul care votează
februarie 18th, 2012

războiul împotriva cancerului, reîncărcat

by doctorul

Patru Rambo (foto: www.waroncancer.us)

“OMS (Organizația Mondială a Sănătății) declară război cancerului”, citesc pe un site pe care mai adăst din cînd în cînd pentru cîte o lectură.

Problema e că au mai făcut-o și alții, fără prea mare succes însă. Iar asta pentru că, pentru a cîștiga un război, trebuie să știi ce arme să iei cu tine cînd pleci la luptă (vorba ceea: “a plecat la război fără pușcă”). Ceea ce înseamnă că mai înainte de orice e nevoie să-ți cunoști foarte bine dușmanul.

Iar aici mă întorc din nou la zicerea dureros de adevărată a lui David, cea care m-a surprins și pe mine la o primă (și superficială) lectură: “Cancerul nu trebuie învins, cancerul trebuie înțeles”.

Luna februarie are o importanță aparte pentru tot ce are legătură cu cancerul. Mai întîi “Ziua mondială a cancerului”, pe data de 4 februarie, apoi imediat, pe 15, “Ziua internațională a copiilor cu cancer”. De aceea probabil o organizație altfel respectabilă precum OMS se simte datoare să marcheze cumva momentul (ca să nu pară că doar adună statistici seci și lipsite de vreo finalitate practică).

Anul ăsta activitățile s-au desfășurat sub sloganul “Together it is possible” (Împreună este posibil). Un slogan care nu ne spune însă, din păcate, ce este posibil, cum este posibil și, mai ales, cînd este posibil.

Astfel încît orice este posibil.

1 persoană apreciază
februarie 17th, 2012

ca zahărul în bucate

by doctorul

Grea sarcină ar mai avea azi fata cea mică din poveste.

Căci dacă micul ei truc cu sarea în bucate i-a adus atunci cîștig de cauză (în dauna surorilor ei mai mari care au mizat pe zahăr și pe miere), nu e deloc sigur că astăzi ar mai avea același succes.

Nu de alta, dar dacă și-ar pune în gînd să repete isprava care a făcut-o odinioară celebră, se prea poate ca surorile ei să-și ia de astă dată revanșa. Pentru că între timp noi, cinstiții comeseni care ar trebui să dăm verdictul, ne-am schimbat considerabil. Iar o dată cu noi s-a schimbat (ca să nu zic pervertit) și gustul nostru.

Zahăr cu ceva (foto: www.nickshell1983.wordpress.com)

Ne-am obișnuit să bem și să mîncăm din ce în ce mai dulce. Că e băutură sau mîncare, fel principal sau desert, trebuie să conțină măcar un pic de zahăr (dacă nu mă credeți, începeți să citiți etichetele alimentelor pe care le cumpărați).

Înghițim, literalmente, zahăr cu orice (altfel nu s-ar explica de ce consumul acestuia a crescut exponențial).

Așa încît astăzi schema fetei celei mici ar fi – în ciuda istețimea ei – sortită eșecului.

Sortită eșecului nostru, desigur.

 

fii primul care votează
februarie 16th, 2012

despre sindromul metabolic, la o bere

by doctorul

Ce berea mea ... (foto: www.bloomingtonbootcamp.com)

Dacă tot sîntem la capitolul “haz de necaz”, atunci să o ținem tot așa.

După cum se vede și orice s-ar spune, are și sindromul ăsta cu nume imposibil avantajele lui (sau cel puțin pentru unii). Chiar dacă cei mai mulți dintre beneficiari – precum simpaticul domn din fotografie – nici nu au probabil habar de existența lui.

Lăsînd gluma la o parte, îmi amintesc cum în copilărie, ieșiți fiind cu familia la un 1 Mai muncitoresc cu mici și cu bere, l-am întrebat pe un unchi cu burta ceva mai proeminentă ce ține în ea. După un foarte scurt moment de gîndire mi-a enumerat scurt și fără ezitare: “păi … rachiu … bere … oleacă de mîncare …”

Inspiratul – cum îl vedeam noi atunci – lui răspuns a intrat instantaneu în tezaurul de vorbe de duh ale cercului nostru de apropiați, care nu ezitau apoi să-l “citeze” la fiecare sesiune amicală de tachinare reciproc bășcălioasă.

Povestea mai puțin amuzantă e că, la un număr de ani după comicul episod, pentru unchiul meu au început să apară, implacabil, și consecințele prea puțin cenzuratului său apetit pentru tezaurizare din junețe. Una după una, ca la carte: hipertensiune, dislipidemie, intoleranță la glucoză (urmată apoi de un diabet de tip 2 manifest). Toate astea “încununate” de o “mîndrețe” de afectare cardiacă pentru care a suferit și o intervenție pe cord deschis.

Pentru unchiul meu vremea exceselor (din fericire nu și cea a vorbelor de duh) a trecut de mult, iar faptul că se află încă astăzi în viață se datorează în mare parte înțelepciunii cu care a știut la un moment dat să spună la modul cel mai serios “stop”.

Carevasăzică, încă o dovadă că se poate.

fii primul care votează
februarie 15th, 2012

sindromul metabolic la girafe

by doctorul

O supergirafă (foto: www.tmeyer94.com)

Nu-i așa că nu ați auzit de așa ceva?

Păi nici nu aveați cum. Pentru simplul motiv că nici nu există.

Dar de ce nu există? Păi e și mai simplu: pentru că girafele nu fac mănîncă de la fast-food.

Din același motiv nu veți auzi – chiar dacă pare greu de crezut la prima vedere – nici de hipopotami cu sindrom metabolic. După cum nici de crocodili și nici de căprioare. Și nici de urși sau de porci mistreți. Sau de tigri, leoparzi sau rîși. Ori, culmea-culmilor, de elefanți.

Iar asta pentru că toate animalele au un lucru în comun: mănîncă doar ce le oferă Mama Natură. Toate animalele, fără excepție.

Unele sînt poate mai masive, dar numai pentru că așa le e felul. Altele, dimpotrivă, sînt extrem de suple. Dar din același motiv.

Numai noi, oamenii, facem lucruri care nu ne stau în fire. Iar la un moment dat ajungem să și arătăm tot așa precum ne și purtăm.

Adică așa cum nu ne e felul.

fii primul care votează
februarie 14th, 2012

sindromul metabolic (foarte pe scurt)

by doctorul

Sindrom metabolic satisfăcut (foto: www.healthtalkandyou.com)

Bine-bine, sindromul metabolic în sus, sindromul metabolic în jos. Dar pînă la coadă, despre ce vorbim?

Ia să vedem noi așadar ce e sindromul metabolic și cam ce vrea el. Pe rînd, în ordine inversă:

1. Sindromul metabolic nu vrea nimic; de fapt, dacă nu l-am provoca, el nici măcar nu ar exista.

2. Sindromul metabolic este un grup de condiții (afecțiuni) medicale care înseamnă tot atîția factori de risc pentru o serie de boli cronice precum: boala coronariană (dar și alte boli cardio-vasculare), diabet (de tip 2), accidente vasculare cerebrale și cancer.

Manifestare a unei serii de grave dezechilibre metabolice (la rîndul ei urmare a unei alimentații modern haotice), sindromul metabolic (alintat – din ignoranță – și “sindromul X”) este deja pe cale să ne cuprindă în cazul în care ne descoperim cu cel puțin unul dintre următoarele semne:

- obezitate abdominală (grăsime dispusă caracteristic în formă de măr), cu o dimensiune a taliei de peste 102 cm la bărbați și de peste 88 de cm la femei;

- tensiune arterială crescută (egală cu cel puțin 130/85 mm Hg) sau sîntem în tratament medicamentos pentru hipertensiune;

- nivel ridicat al glicemiei (zahăr în sînge) pe stomacul gol (egal cu cel puțin 100 mg/dl) sau sîntem în tratament pentru hiperglicemie;

- nivel ridicat al lipidemiei (grăsimi în sînge), cu nivelul trigliceridelor de cel puțin 150 mg/dl și cel al colesterolului HDL (bun) sub 40 mg/dl la bărbați și sub 50 mg/dl la femei, sau sîntem în tratament medicamentos pentru dislipidemie;

Sindrom metabolic șezînd (foto: www.metabolicsyndromediet.info)

- rezistență la insulină sau intoleranță la glucoză (corpul nostru nu poate folosi cum trebuie insulina sau zahărul din sînge);

La toate astea se mai adaugă, în unele opinii, un status pro-inflamator (un nivel relativ scăzut de inflamație, dar generalizat la nivelul întregului corp) și un status pro-trombotic (tendința ca sîngele să coaguleze – adică să formeze cheaguri de sînge – ușor).

Dacă avem cel puțin 3 (trei) dintre semnele prezentate mai sus, se cheamă că deja avem ceea ce se cheamă un “sindrom metabolic”.

Iar viitorul nostru roz începe să capete tente de albastru.

(metabolism - totalitatea proceselor fizice, chimice și energetice care au loc în organism)

 

fii primul care votează
februarie 13th, 2012

dulcea picătură chinezească

by doctorul

Că veni vorba despre sindromul metabolic, această struțo-cămilă a medicinii vestice.

Mi-am zis că, dacă tot m-am împiedicat de el, poate n-ar strica să fac o cercetare rapidă privind progresul făcut de știința medicală în cunoașterea, înțelegerea și, de ce nu, tratarea acestuia. Îmi amintesc că (prea) multe necunoscute îl asaltau încă de pe cînd îmi toceam și eu coatele prin băncile școlii medicale. Iar situația nu părea să se schimbe într-un ritm prea promițător nici în anii ce au urmat.

Ei bine (sau poate ar trebui să spun: ei, rău!) situația este aproape la fel de confuză, dacă nu chiar mai. Pentru că, cu cît mai multe sînt capetele luminate care se apleacă asupra problemei, cu atît crește și, normal, entropia (a se citi “starea de confuzie”).

De exemplu, distinsa lume medicală nu a fost în stare nici pînă în ziua de astăzi să se pună de acord asupra unei caracterizări unitare a unui concept pe care îl folosește, cu mai mult sau mai puțin succes, de cîteva zeci bune de ani. Astfel, cele mai multe definiții îl prezintă ca pe un set de factori de risc pentru cîteva boli cronice – boli-cardio-vasculare, diabet, cancer – (un pic ciudat, oricum, să etichetezi o afecțiune drept factor de risc). Pe de altă parte însă renumita clinică nord-americană Mayo îl vede ca pe un grup de condiții medicale – ceea ce eu unul cred că e mai corect ca abordare – care, într-adevăr, pot favoriza una sau mai multe dintre bolile cronice enumerate anterior.

Altfel spus, misteriosul sindrom metabolic (denumit dealtfel, poate deloc întîmplător, și “sindrom X”) se regăsește în centrul unei (încă) alte dispute filozofice de tipul “oul sau găina”. Incertitudine care nu-l împiedică însă în nici un fel să aibă – vorba tîrgului – toate aparențele unui “miez din dodoașcă”, un fel de nexus abscons al patologiei medicale cronice în particular și al științei medicale în general.

Zahăr, fir cu fir (foto: www.whyamisotired.org)

Așadar – că aici am vrut de fapt să ajung – se pare că acest eluziv sindrom este, alături de obezitate, o consecință a efectelor toxice ale supraconsumului de zahăr asupra metabolismului nostru. Efecte care se acumulează lent, precum picătura chinezească, în ani și ani de coci-cole roșcate, gogoși pudrate și bomboane colorate. Pînă ce ne transformăm, la rîndul nostru, într-o – supradimesionată – cofetărie ambulantă.

Acum – ca să revin la ceea ce a declanșat această serie de articole despre zahăr – îi putem înțelege mai bine pe americani și dorința lor de a reglementa drastic consumul acestuia.

E timpul să ne îndreptăm atenția către zahăr, spun ei.

Poate că e, zic și eu.

(serie de producții hipercalorice și hiperparolice prilejuită de un articol de pe CNN online)

fii primul care votează
februarie 11th, 2012

o dulceață de copii

by doctorul

Mînca-i-ar mama! (foto: www.hivehealthmedia.com)

Acum că am dat precauți două ture în jurul ei, să intrăm direct în problemă.

Sînt din ce în ce mai mulți copii supraponderali sau obezi (deocamdată fenomenul e mai întîlnit în America, însă România recuperează rapid). Iar medicii pediatri încep să descopere tot mai multe legături între metabolismul zahărului, afectarea hepatică și epidemia de obezitate.

Unul dintre cele mai perverse efecte ale supraconsumului de zahăr este blocarea hormonilor care anunță corpul copiilor că au mîncat destul, făcîndu-i pe aceștia să se simtă în continuare flămînzi chiar în timp ce mănîncă. Urmarea? Tot mai multe transplanturi de ficat la copiii afectați de acest fenomen.

Chiar și cei care “scapă” în copilărie acestei intervenții extreme se îndreaptă inexorabil către o viață de adult marcată de așa-numitele “boli ale afluenței”, afecțiuni cronice precum obezitate, boli cardio-vasculare, diabet sau cancer. Mai ales dacă o dată cu maturizarea aleg să cocheteze și cu alți factori de risc precum alcoolul, tutunul sau mîncarea de tip fast-food.

Este deja stabilită o legătură între obezitate și cancer (dar și alte boli cronice, dealtfel). Însă mai nou există opinia că nu obezitatea – datorată așa-numitelor “calorii rele” – este principalul vinovat, ci o condiție – cauzată de efectele de-a dreptul toxice ale zahărului – numită “sindrom metabolic”.

Un rău mult mai puțin înțeles și, deci, mult mai periculos.

va urma …

2 persoane apreciază

Content Protected Using Blog Protector By: PcDrome.