Alimentația în preistorie

În multe cărți de nutriție am întâlnit diverse curente de gândire în legătură cu alimentația oamenilor în preistorie: că se împărțeau foarte clar în agricultori şi vânători, partizanii vegetarismului care spun că primii oamenii erau culegători-agricultori şi că aşa ar fi trebuit să rămână şi persoane care susțin consumul preponderent de carne cu argumentul că omul primitiv era în primul rând vânător.

Luând în considerare toate punctele de vedere poți sesiza exagerarea. Dovezile arheologice directe şi indirecte arată că omul primitiv era în primul rând inteligent şi ca urmare adaptabil. Dacă oamenii au părăsit Africa şi s-au stabilizat peste tot, în diverse tipuri de climat, a fost datorită adaptabilității sale alimentare. Nu puteau supraviețui şi forma comunități, aşa cum ne arată dovezile arheologice, dacă nu s-ar fi hrănit corespunzător.

Folosea orice resursă la îndemâna sa. Era vânător, culegător de semințe, de tuberculi, de rizomi, de frunze, de fructe, de nuci, de cereale crescute în mod spontan, pescuia, lua ouăle din cuiburile păsărilor sălbatice, aduna moluşte, scoici, miere sălbatică, prelucra carnea pentru a o conserva cât mai mult timp, prelucra oasele animalelor, pielea sau blana.

Este clar că omul preistoric trebuia să muncească pentru hrana zilnică, lucru transmis în mentalul nostru colectiv până astăzi, când definim cea mai cruntă stare a unui om cu “mort de foame”.

Dacă ar fi să judecăm după felul în care biologii împart animalele în ierbivore, carnivore sau omnivore şi după felul dentiției: adaptată atât pentru carne cât şi pentru fructe şi alte vegetale.

Nu mai discutăm despre dovezile concrete legate de resturi de oase sparte pentru a se extrage măduva (care constituia o hrană foarte bogată în nutrienți), de resturile de oase cu tăieturi care dovedesc îndepărtarea cărnii de pe oase prin tăierea tendoanelor. Despre fructe, frunze, rizomi, semințe şi consumarea acestora nu există dovezi directe deoarece nu s-au conservat în siturile arheologice, dar se folosesc elemente de conjuntură.

Este îndoielnic faptul că omul ar fi ales să nu consume vreuna din aceste categorii de alimente aflate la îndemâna sa, deoarece procurarea hranei zilnice ocupa un loc principal în ocupația omului preistoric.

“Folosirea focului, cu cele mai vechi dovezi în Europa după unii cercetători (600.000 – 500.000 î.e.n., după E. Bonifay) permite ocuparea integrală a peşterilor, având rol în dezvoltarea structurilor sociale, a limbajului şi a spiritualității” (1). În aceeaşi perioadă s-a dovedit că există vânătoarea organizată şi periodică, mai ales a animalelor mari. Cu ajutorul focului se făcea şi prepararea mai uşoară şi mai eficientă a mâncării ca şi a conservării acesteia.

Se vânau bovine, mamuți, cai, urşi care erau sacrificați pe locul vânătorii şi purtate până la locul comunității în bucăți. Vânătoarea era specializată, iar vânătorii cunoşteau obiceiurile animalelor.

Evident, totul era învelit în ritual aşa cum arată unele desene rupestre.

Carnea era conservată prin afumare şi prăjire, ambele tehnici fiind universal întâlnite indiferent de zona geografică. Putea fi gătită sub formă de supă, cu adaosuri de semințe, tuberculi, constituind astfel o hrană mult mai bogată.

Erau ținute în piei de animal sau alte produse derivate din animal. Gândiți-vă că drobul românesc, de exemplu, este o tocătura fiartă, cu adaos de verdețuri care cresc în acea perioadă şi păstrat în prapure, care provine tot de la acelaşi animal şi în acest fel avem hrana, conservarea ei şi păstrarea sa într-un sac de proveniență animală. Nu spun că oamenii din paleolitic făceau drob, sau că drobul are aceste rădăcini, dar să nu vă închipuiți că femeile, căci asta se păstrează, adică diviziunea muncii, nu ar fi fost la fel de creative în ceea ce priveşte prepararea hranei!

În jurul anilor 23.000-15.000 î.e.n. se găsesc şi primele vase ceramice pe teritoriul Eurasiei, în care se făcea păstrarea hranei, a uleiurilor de peşte şi a grăsimilor animale în special.

Semințele, rădăcinile, rizomii puteau fi făcute făină şi transformate în diverse feluri de copturi, de tipul mămăligii de astăzi sau de lipii. Boabele de cereale sălbatice, sărace în amidon, puteau fi transformate cu uşurință în lipii, pâine necrescută, constituindu-se în ceea ce va urma sa devină pâine multe mii de ani mai încolo.

Judecând după puținele rămăşițe de schelete datând din paleoliticul superior se poate spune că dieta vânătorilor din această perioadă era una bogată din punct de vedere nutritiv.

În mezolitic lucrurile se schimbă într-o oarecare măsură, deoarce în urma unor schimbări climatice vânatul de talie mare nu se mai găseşte atât de abundent, iar vânătoarea se îndreaptă cu preponderență către animalele de talie mică şi medie, iepuri, păsări, căprioare, rozătoare, pescuiau în apa dulce sau sărată, foloseau toate vegetalele comestibile aflate la îndemâna lor.

În cadrul comunităților, vânătorii ocupau un loc important, deoarece carnea era una din cele mai bogate în nutrienți, dar pentru că nu mai era vorba de vânătoare de mamuți, rolul persoaneor mai tinere, bătrâne şi a femeilor devenea mai important, deoarece cu armele potrivite sau prin instalarea de capcane oricine putea vâna iepuri sau porumbei, de exemplu.

Aici apare pentru prima dată plantarea legumelor şi începe domesticirea animalelor pentru prima dată, pentru ca apoi, în neolitic, acest lucru să se generalizeze.

În neolitic, pe teritoriul de astăzi al României, în jurul anilor 7.000-5.000 era dezvoltată o agricultură primitivă care cultiva grâul şi orzul. S-au descoperit rezervoare de hrană cu vase mari de provizii sau chiar grânare. Se practica de asemenea pescuitul, vânatul, culesul, crescutul taurinelor, porcinelor şi ovi-caprinelor. Se cunoştea deja valoarea sării ca factor în păstrarea cărnii. În teritoriile cu ieşire la mare sarea era extrasă prin evaporarea apei, dar în cazul Daciei sarea se extrăgea din saline, care erau uşor accesibile.

Având în vedere că limba română este rezultanta latinei vulgare şi a limbii geto-dacice, regăsim în limba română o serie de cuvinte specializate, provenite din limba geto-dacă, privind păstoritul: baci, țarc, strungă, care ne arată că aceste ocupații aveau o adâncă tradiție în cultura geto-dacică la momentul războaielor Daco-Romane.

Apar desigur şi primele băuturi alcoolice rezultate în urma fermentației fructelor dulci.

Cred că baza alimentației acum multe mii de ani era în mare parte ca şi acum: carne, peşte, legume, fructe, rădăcini, frunze, nuci, miere, cereale, toate luate direct din natură şi nu de la supermarket ca acum. Poate că una din problemele nutriției actuale sunt ingredientele foarte noi pentru corpul uman, ca: zahărul, coloranții sintetici, E-urile, conservanții, alții decât sarea şi nu faptul că suntem omnivori, aşa cum am fost din primul moment al apariției noastre pe pământ.

Poate că altă problemă este că, spre deosebire de omul primitiv, munca noastră este mai mult în fața unui calculator decât în aer liber, iar mâncarea cu mult mai încărcată caloric decât nutritiv.

Personal nu cred că bucătăria neoliticilor era cumva mai lipsită de gust ca cea de acum.

Cu siguranță aveau o bucătărie mai puțin utilată, dar mai puțin gustoasă … mă îndoiesc. Omul simte în egală măsură nevoia de a se hrăni cât şi de a gusta ceva bun, deoarece papilele gustative nu sunt o invenție a lumii moderne. Aşa că prin adaosul de diverse semințe, cum ar fi ienupăr, muştar (găsite şi pe teritoriul țării noastre) frunze cu gust acrişor, sau amărui, existente în natură, prin afumare, prin amestecarea cu alte cereale sau nuci, sunt convinsă că “bucatele” preistorice erau foarte gustoase!

Vor urma:

– Alimentația în Imperiul Roman

– Alimentația şi mentalitatea legată de alimente la poporul român, de la formarea acestuia şi până în anul 1.000

– Hrana – modalitatea de interacțiune a omului cu morții şi cu zeii

– Alimentația în Evul Mediu

autor: Nicole

Bibliografie

1. Istoria Românilor – vol. I Academia Română

2. Istoria mentalității româneşti – Cristian Tiberiu Popescu

3. Dalla preistoria all’eta del ferro – Massimo Vidale