Hei, soare!

Soarele, simbolul vieții. Sau al morții.

Depinde în mare măsură de noi, de cum uzăm sau abuzăm de el.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au venerat soarele. În acelaşi timp însă s-au temut de el. Şi deşi îl căutau fără încetare pentru capacitatea lui de a susține viața, ştiau ce mult rău le putea face dacă îi stîrneau mînia. Poate şi din acest motiv multă vreme idealul frumuseții feminine a fost o piele albă, neatinsă de soare (vezi şi Albă-ca-Zăpada). Putem afla acest lucru şi din poveştile româneşti, unde tinerele domnițe, ba chiar şi Făt-Frumos din lacrimă aveau invariabil o piele albă ca laptele.

Totul s-a schimbat undeva la începutul secoului 20, cînd medicina a “învățat” legătura dintre expunerea la soare, vitamina D şi metabolismul osului sănătos. Atunci a început o vinovată idilă între oameni şi soare, în urma căreia cei dintîi au prins curaj şi au invadat plajele. Iar dacă la început atît bărbații, cît şi femeile, se prezentau timizi la întîlnire în costume de baie care abia le lăsau la vedere brațele şi gambele, nu a trecut mult şi au început să apară excesele.

A fost mai întîi celebrul bikini, care a făcut senzație atunci cînd a apărut. Pînă la monokini nu a fost decît un pas, după care chiar minimalul tanga ni s-a părut ceva firesc. Iar odată cu fenomenul turismului de masă, nimic nu pare să mai împiedice această frumoasă poveste de dragoste. Un an în care nu ajungem vara la mare pentru o baie de soare e pur şi simplu un an pierdut.

C. P. Landon – Icar şi Dedal (sursa: www.wikipedia.org)

Ca întotdeauna însă, ce e mult nu e bun. Şi tot medicina e cea care, după ce acum un secol ne scotea în soare, ne trage acum de mînecă înapoi la umbră. Asta deoarece un secol de exuberanță solară ne-a adus pe cap o adevărată epidemie de cancer de piele.

Nu voi relua aici toate recomandările despre cum să ne ferim de cancerul de piele, acestea fiind deja un loc comun.

Am să reamintesc doar pățania lui Icar, atunci cînd s-a semețit şi s-a apropiat prea mult de soare.