Povestea mea
primit de la alm (8 martie 2011)
La doi ani dupa explozia de la Cernobal, am sesizat un nodul ca o jumatate de nuca mai mica, pozitionat in fata traheei si o oboseala neobisnuita la eforturi obisnuite. Locuiam pe atunci in orasul natal in nordul Bucovinei. Am mers numai decat la un medic endocrinolog la Inst. Parhon si am fost diagnosticata cu gusa nodulara cu hipotiroidie. Atunci am retinut mai mult o fraza spusa de medic. “Fata draga, daca pe nodulul ala nu se dezvolta in timp o tumora si daca te tii de tratament ai putea trai pana la 100 de ani cu el si sa mori ca ti-a cazut un turtur din streasina in cap. “
Aveam deja un stil de viata sanatos. Nu exageram in domeniu dar eram vegetariana si aveam grija cat puteam si de celelalte aspecte. Deci cancerul ar fi trebuit sa stea la el acasa.
Am inceput sa urmez tratamentul, a devenit ca ceva obisnuit sa-mi iau dimineata pastiluta de tiroxina. Odata pe an faceam analizele si asa au trecut 8 ani. Ultimul timp din cei 8 ani am fost ceva mai ocupata, nunta, servici, viata in doi si nu am remarcat un al doilea nodul, iar primul devenit mult mai mare. Am inceput sa nu ma simt bine, o stare generala alterata, si m-am internat pentru investigatii. Locuiam deja de vreo 2 ani in Mures si am facut acolo investigatiile la cel mai bun doctor recomandat. Il cunosteau chiar si cei de la Parhon, interesant ca el nu mi-a recunoscut cancerul. Nu ma refer la faptul ca nu mi-a zis mie in fata nimic, dar nu i-a spus nimic fratelui meu care e medic si care mergea cu mine peste tot. Cu rezultatul dat de acest doctor puteam sa merg acasa si sa astept sa se impanzeasca metastazele peste tot.
Deci, mi-am facut analizele hormonale necesare (TSH; FT4 , etc), ecograf tiroidian amanuntit (acolo am auzit eu cum dicta doctorita asistentei – se vad 4 noduli de diferite marimi dintre care unul pare a fi un chist cu margini necrozate-) si biopsie din cei 2 noduli vizibili (rezultatul – erau de consistenta coloidala).
Am decis impreuna cu fratele meu ca ma voi opera, si am facut aceasta in Sp. Jud Tg-Mures, seful clinicii de chirurgie II a efectuat interventia, despre care initial mi s-a spus ca e putin mai complicata decat o apendicita, deci floare la ureche. Cand m-am uitat ultima oara la ceas eu personal inainte sa inspir gazul adormitor, a fost ora 10. Cand m-am uitat eu din nou la ceas trezita cat de cat din anestezie a fost ora 18. 45. Intre timp ma mai trezisem odata si eram intr-o suferinta cumplita. Respiram greu printr-o canula de traheostomie, aveam corpul cuprins de un imens spasm, iar o rezidenta imi spunea insistent la ureche sa respir rar si incet. La un moment dat i-am auzit vorbind pe langa mine. –Domnule doctor calciul este 0,04. – Puneti-i perfuzie de calciu si monitorizati semnele Trussou (sper ca asa se scrie). Am adormit din nou. La urmatoarea trezire am vazut ochii calzi ai unei rezidente dragute care mi-a spus ca voi fi bine. Am inchis ochii din nou si dupa un timp am auzit doctorul ingrijorat: – Ce facem? ca uite turnam calciu in ea si parca turnam apa. O pierdem! Si am adormit din nou. (ce scriu aici nu sunt halucinatiile mele sub efectul anestezicului, mi-a confirmat unul dintre medici, prieten de familie si un om cu suflet de aur, care mi-a povestit ulterior si o parte din povestea din culise). Tarziu mi-am revenit bine din anestezie si calciul urcase la 3,5 mg, desi spasmul era inca puternic trebuia sa invat sa traiesc cu el, cel putin pe moment.
Deci iata-ma in Terapie Intensiva, fara sperante sa fiu mutata la chirurgie pentru ca aveam nevoie de supraveghere permanenta, mi se administra des calciu in vena, aveam nevoie de aspiratie ca sa nu se infunde canula de traheostomie, nu aveam voce deloc, toti muschii incordati si nu realizam de ce doctorul imi zice ca sunt un om norocos. Am stat acolo 3 saptamani, timp in care am facut pleurezie reactiva, emfizem subcutanat pe partea dreapta, schimbat canula cu una definitiva pentru ca respiratia nu-si revenea deloc, am fost la examen laringoscopic si mi-a dat verdictul – pareza la coarda vocala stanga si semipareza epiglotei. Deci nu puteam sa mananc decat chestii moi si nelichide cum ar fi pireu cu ou. Nu puteam bea nici un fel de lichid, traiam din perfuzii si am aflat atunci povestea. Fusesem lasata nesupraavegheata de catre asistenta, eram inca sub anestezie si mi-am smuls intubatia. Intubatie care imi fusese lasata pentru ca se lucrase mult pe trahee, nodulul primar daduse mari batai de cap in dislocarea lui. Cand am fost gasita eram deja cianotica si fara semne vitale.
Pana la urma dupa 20 de zile de la operatie, respiratia a revenit la normal si am plecat acasa desi toti erau convinsi ca ma intorc deoarece urma sa ma deshidratez foarte repede. Am cerut sa plec pentru ca viata in ATI lasa in mine traume zilnic. Sectia nu era inca renovata, nu existau perdele intre paturi, eu eram imobilizata dar constienta perfect. Nu puteam sa nu vad ce se intampla in jurul meu. Era devastator.
Acasa am primit si ultima si cea mai tare veste de pana atunci. Mi s-a spus ca doctorul si-a facut o cruce mare (probabil cu limba in gura) pentru ca el nu mai operase o tumora atat de mica. Vai ce consolare! Eram inmarmurita. Cand a fost asociat cuvantul tumora canceroasa cu numele meu am imbatranit brusc. Si in momentul acela, dupa tot iuresul prin care trecusem in spital, pe langa faptul ca o injectie intravenoasa de calciu ma tinea 3-4 ore, ma externasem cu diagnosticul – tetanie acuta grava – asta era deja mult prea mult pentru un om. Am privit ore in sir in gol incremenita si cel mai mult am realizat atunci ca nimic din lumea asta – bani, renume, cariera, vise, nu valoreaza NIMIC, dar absolut nimic. In cele 20 de zile de la operatie fusesm de 3 ori fata in fata cu moartea. Atunci cand mi-am smuls intubatia, atunci cand nu reauseau sa-mi aduca calciul la suprafata si a treia oara am fost chiar eu constienta, cand in urma punctiei pentru pleurezie mi s-a pus un furtun pentru drenaj, iar capatul lui s-a rasucit in plamani. I-am spus chirurgului, cand m-am externat – Doctore, a trecut moartea pe langa mine! Iar el a zambit amar si mi-a zis –Fata draga, a trecut moartea prin tine si nu numai o data. Iar acum dupa ce jonglasem cu ea iata ca imi arata ca s-a asezat dupa colt ca sa-i vad varful coasei.
M-am ridicat si m-am spalat pe fata. Am decis ca vreau sa traiesc atat cat vrea si Providenta. Am cerut rezultatul anatomopatologic de la Cluj si toate cartile care le avea frate-miu despre cancer. Am urat din acel moment sa fiu compatimita, sa se vina cu solutii si tratamente gen ceaiurile Cozac, sa mi se spuna ca trebuie sa am credinta, sau sa fiu tratata ca un om bolnav.
Pe rezultatul anatomopatologic scria – carcinom papilar malign 7,2 mm N-0, M-0 std 1a. Mi-am zis atunci ca nici nu prea am cu ce sa ma laud. Au fost femei care au luptat cu mult mai mult. Stiam insa ca e o prostie totusi sa-i ignor puterea. Mare sau mic, forta lui e aceeasi daca nu e tinut la respect.
Mi s-a recomandat iradiere cu cobalt. Asta in ’99. Prietenul nostru doctorul i-a spus fratelui meu sa caute o clinica in strainatate pentru ca aparatele noastre Röntgen sunt din 1900 toamna si este periculos dat fiind faptul ca se cerea iradiata zona gatului. Am primit toate actele necesare sa ajung la un spital renumit din Statele Unite unde avea fratele meu cunostinte, dar cei de la consulat nu au fost dispusi sa-mi dea viza chiar daca nu prea au avut explicatii, de ce nu-mi dau.
Atunci am decis pentru mine. O sa-mi iradiez zona gatului cu propia-mi minte. Asa ca imi spuneam de mai multe ori pe zi: – cancerul in faza asta este vindecabil.
Am acceptat doar ceea ce mi-au scris cei de la spitalul din State vazand ca nu pot sa ajung la ei. Un tratament natural cu morcov crud si faina de in (sursa de Omega-3), mult brocolli, usturoi si echinaccea pentru intarirea sistemului imunitar si stil de viata sanatos. M-am intors la servici, am invatat sa-mi fac singura injectiile de calciu si am decis ca vreau o viata de om normal. Era descurajanta tetania care ma chinuia. Imi lucram singura analizele si controlam nefericitul ala de calciu de 2-3 ori pe saptamana, niciodata nu era mai mult de 5, 5 mg. Cand ma gandesc ca asa cu mainile alea pipetam de doua ori pe saptamana reactivii pentru zeci de analize, si faceam naveta zilnic 5 km, de multe ori pe jos. Am invatat incetul cu incetul sa lupt cu hipocalcemia. Stiam cand incepe sa scada iar, stiam cat pot sa stau pana sa-mi fac iarasi injectie, observasem ca uneori scaderea glicemiei era asociata cu caderea brusca a calciului si uneori il aduceam inapoi mancand un fruct.
La patru luni de la operatie aflam ca sunt insarcinata. Nu programasem asta, putin imi scapase printre degete situatia pentru ca medicul endocrinolog la care eram acum imi spusese foarte convins ca hormonal e asa o varza in corpul meu acum, ca o sarcina e practic ceva imposibil. Incerca el sa-mi explice pe baza unor analize si aproape m-a convins.
Acum insa iata-ma insarcinata si cautand cu disperare un doctor care sa-mi supravegheze sarcina, pentru ca cel la care mergeam imi vorbea numai de avort. Iar a trebuit sa decid de una singura si am decis. Am un baiat fantastic si sanatos, de aproape 11 ani. Sarcina care nu mi-a dat nici cea mai mica bataie de cap, nici macar cezariana. Am lucrat pana l-am nascut. Mi-am pus toata creativitatea si dragostea ca sa-mi cresc pruncul, numai ca in rastimpuri simteam gandul diagnosticului meu ca un tep de porc spinos infipt in spate. Hipocalcemia a ramas un aprig dusman timp de 10 ani, pana cand aici in Germania am primit ca medicatie hormoni de paratiroida, glandele care mie mi-au fost scoase toate pentru ca tumora crescuse pe una dintre ele. Datorita acestei medicatii calcemia a ajuns la limita maxima prima data dupa 10 ani. A fost o minune sa simt din nou elasticitatea si caldura naturala a muschilor mei. Si totusi cand ma gandesc, asa cu muschii aceia jumate morti am nascut, am alaptat, am imbaiat, am plimbat, am ras, am desenat si am citit pana imi amortea fata, am fost mama 24 din 24 ore in asa fel incat fetita mea imi spune acum ca atunci cand va fi mare vrea sa fie mamica, asa ca mine, iar asta o socot o minune mai mare decat sanatatea de acum.
Odata la 3-4 ani mi-am facut ecograf tiroidian si cateva analize specifice. N-am calcat niciodata intr-o sectie de oncologie, dar daca Naprasnicul ar lovi din nou, nu m-as da inapoi de la operatie sau citostatice. Uneori ai nevoie de arme multe ca sa lupti cu boala. Citisem ca acest tip de cancer are patalamaua sa recidiveze dupa 5 ani. Asa ca pe vremea aceea am decis sa mai fac un copil, de data asta am programat si luna in care sa se nasca. Nici sarcina aceea nu mi-a dat nici o bataie de cap si am nascut o fetita de 61 cm si 4250 g, frumoasa si sanatoasa. Poate a fost greu ca i-am schimbat de sute de ori cu mainile intepenite, dar n-am lasat niciodata ca umbra aceasta sa intunece copilaria lor, todeauna eram bucuroasa ca ei sunt sanatosi si nu au problemele mele.
In spatele acestei lupte, a intelepciunii de a trai frumos, in spatele deciziilor mari si grele sta Mana Providentei pe care daca vezi s-o apuci, poti sa te bucuri de viata si sa-i ajuti si pe altii sa aiba curaj.