Este titlul unui cîntecel al lui Tom Ze, un artist brazilian cu un destin aparte.

Nu am încercat să aflu ce încearcă Tom să ne transmită prin muzica sa (piesa e în limba portugheză), ce anume l-a deranjat în activitatea distinsei organizații, însă pot să-i înțeleg supărarea.

Un singur dar elocvent exemplu: 2010 este primul an în care un secretar general al acestei instituții (al cărei principal obiectiv este menținerea păcii în lume) participă la activitățile prilejuite de comemorarea victimelor celor două bombardamente atomice de la Hiroshima şi Nagasaki.

Oricît ar părea de incredibil, a trebuit să treacă nu mai puțin 65 de ani pentru ca o organizație care promovează pacea şi apropierea între popoare să îşi ia inima în dinți şi să-şi intre în rol vizavi de acest subiect. Este poate meritul lui Ban Ki-moon, actualul Secretar General al ONU, cel care a luat decizia să facă acest gest fără precedent.

Dar nu pot să nu mă gîndesc în acelaşi timp la o stranie coincidență. Căci 2010 este deasemenea primul an în care Statele Unite ale Americii, prin ambasadorul lor, vor lua parte la aceste comemorări. Se pot desigur face multe speculații pornind de la acest simplu fapt, însă nu sînt sigur că ar fi vreun folos.

Mac alb, maci roşii (www.wikipedia.org)

Ceea ce va rămîne consemnat pentru istorie este că în sfîrşit, după atîta amar de vreme, agresorul a avut curajul să vină la locul faptei pentru a-şi privi în ochi victimele (sau pe urmaşii acestora). Victime inocente ale unui experiment barbar de proporții pornografice desfăşurat de o țară pretins civilizată (başca democratică) asupra unei populații civile fără apărare. Un experiment în urma căruia au murit sute de mii de oameni nevinovați, cei mai mulți arşi de vii, alții după ce au îndurat chinuri de neimaginat ca urmare a arsurilor corporale, a bolii de iradiere sau după ce s-au îmbolnăvit de diferite forme de cancer sau de leucemie.

Chiar dacă nu vor fi prezentate scuze către aceste victime (cîte or mai fi în viață), prezența la ceremoniile din acest an rămîne un gest cu o profundă valoare de simbol, chiar dacă venit extrem de tîrziu.

Dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.