Să mor? Imposibil …

E primul gînd – după cum ne confirmă şi David – care îi trece prin minte oricui la aflarea unui diagnostic de boală incurabilă. Gînd cu care începe – după cum ne arată Elisabeth Kübler-Ross în celebrul model care îi poartă numele – faza de negare.

“Cînd încercăm să ne imaginăm propria moarte, mintea noastră se răscoală”, ne spune acelaşi David, după care îl lasă pe Tolstoi să ne propună tuturor o descriere a sentimentelor, printr-un pasaj din “Moartea lui Ivan Ilici”:

“În adâncul inimii sale, el ştia că era pe moarte, însă, nu numai că nu se putea obişnui cu gândul acesta, ci nici măcar nu reuşea şi chiar nu vroia să înțeleagă acest lucru. Citise odată un silogism, în Logica lui Kiezewetter: ‘Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este un muritor.’ Întotdeauna i se păruse corect acest silogism, însă, cu siguranță, nu în momentul în care ar fi trebuit să-l aplice propriei sale persoane. Că acel Caius – o expresie abstractă a unui om – era muritor, era perfect adevărat, dar el nu era Caius, nu era o expresie abstractă a unui om, ci o creatură chiar foarte deosebită față de alții. El fusese micul Vania, cu o mami şi un tati, cu Mitea şi Volodea, cu jucăriile sale, cu birjar şi doică, după aceea cu Katinka şi cu toate bucuriile posibile, necazurile sau deliciile copilăriei, adolescenței şi tinereții. Ce ştia Caius despre mirosul acelei mingi dungate de piele, de care Vania era atât de îndrăgostit? Sărutase oare acel Caius mâna mamei sale, aşa cum o făcuse el şi, oare, foşnetul mătăsii rochiei ei sunase la fel în urechile lui Caius, aşa cum îi sunase lui? Fusese, oare, Caius la fel de revoltat ca şi el la şcoală, când prăjiturile nu erau bine pregătite?  Fusese Caius la fel de îndrăgostit ca el? Putea Caius să prezideze o şedință aşa cum o făcea el? Caius era într-adevăr un muritor şi, ca urmare, moartea avea toate drepturile să-l răpească, însă cu el, cu micul Vania, Ivan Ilici, cu tot bagajul său de gânduri şi emoții, este cu totul şi cu totul altceva. Nu poate să existe aşa ceva, cum că va trebui să moară. Asta ar fi de-a dreptul teribil.”

Lumină şi întuneric (foto: www.environmentalgraffiti.com)

Oricît de paradoxal ar părea, pînă nu vom învăța să ne acceptăm condiția nostră de muritori (şi nu doar la nivelul declarativ al lui “c-o moarte toți sîntem datori”), nu vom putea să ne bucurăm cu adevărat de viață. Vom continua să amînăm căutarea fericirii (să-mi termin mai întîi studiile, să-mi plătesc ratele, să-mi văd copiii mari, să ies la pensie, apoi mai văd eu) pînă cînd, într-o bună (oare?) zi, vom realiza că nu mai avem timpul fizic pentru a o face.

Pentru că vom fi ajuns deja în situația de a aştepta – resemnați sau nu – ca moartea să se prăvale peste noi, în loc să ne îndreptăm noi senini către ea.

(rîndurile de mai sus sînt reproduse – cu respectarea grafiei originale – din cartea lui David Servan-Schreiber “Anticancer. A new way of life”, apărută în limba română sub titlul “Anticancer. Învinge prin mijloace naturale”)