Sursa foto: http://www.google.ro

Aşa numea Alex Leo Şerban fotografia, una din pasiunile lui, alături de film. „Trecutul e ca un vis pe care nu ţi-l mai aminteşti decât pe fărâme, pentru că memoria e înşelătoare. Din fericire există fotografia – această mărturie palpabilă a lucrurilor care s-au întâmplat”, declara el în urmă cu un an.

Era probabil cel mai îndrăgit critic român de film, pentru naturaleţea, onestitatea şi profesionalismul cu care-şi exprima părerile, pe înţelesul tuturor, chiar dacă nu neapărat şi pe placul tuturor. Foarte prezent nu doar pe ecran, ci mai ales în paginile diverselor publicaţii culturale, cu propriile cărţi sau traduceri sau, mai retras, coordonând colecţia Biblioteca de film a Editurii Humanitas, Alex Leo Şerban e poate cu atât mai de admirat cu cât atunci când a simţit că-l pândeşte rutina şi că meseria nu-i mai dă aceleaşi satisfacţii, a avut tăria să taie pelicula şi să se retragă din „dans”. Şi-a luat atunci rămas-bun printr-un articol şi s-a refugiat în Argentina în 2009.

Filmul vieţii lui s-a oprit însă tot acasă, într-un spital din Bucureşti, în urma unui cancer limfatic, la doar 52 de ani. După ce sărbătorise jumătatea de secol alături de prietenii invitaţi la cinematograful Elvira Popescu, la proiecţia comediei Mon oncle, a lui Tati, filmul în care şi-ar fi dorit să trăiască. Poate că acesta e filmul pe care-l urmăreşte acum pe un ecran gigantic…