Ne grăbim. Ne grăbim din ce în ce mai mult. Şi din ce în ce mai mulți.

Construim autostrăzi tot mai largi şi fabricăm maşini din ce în ce mai puternice. Cu care ne mişcăm (uneori doar în jurul cozii) din ce în ce mai repede.

Găsim la supermarket lapte instant, supe instant, pizza instant, cafea instant. Toate preparate, mărunțite, feliate, vidate, ambalate, numai bune de pus la cuptorul cu microunde pentru un adevărat festin culinar.

Giacomo Balla - Dinamismul unui cățel în lesă

Vrem să mîncăm “în oraş”? Nici o problemă. Avem la dispoziție nenumărate “restaurante” (McDonalds, KFC, Pizza Hut etc.) care ne îmbie să mîncăm la viteză maximă. În timp ce cu un ochi ne delectăm frugal citind ziarul, iar cu celălalt sorbim febril reclame de pe plasmele convenabil amplasate.

Dormim mai puțin, sîntem prezenți mai mult. Disponibili la orice oră, în orice loc şi în timpul cel mai scurt.

Facem (tot) mai multe lucruri deodată, iar eşecurile nici măcar nu ne mai sperie. Pentru că am învățat să le cuantificăm statistic.

Nu mai avem reguli, pentru că le schimbăm din mers. Sîntem mulți, sîntem peste tot, facem de toate.

Şi ne grăbim.

Ne grăbim teribil, monşer.

(gînduri inspirate de un articol – apărut pe Pravda online – ce prezintă trei poveşti de succes ale bucătăriei instant; orice asemănare între rîndurile de mai sus şi evoluția unui proces malign – citeşte cancer – nu e deloc întîmplătoare)