Am fost un (mare) carnivor.
De fapt un omnivor cu o irepresibilă nevoie de carne (sau cel puțin aşa credeam atunci). Ajunsesem să transform celebrul îndemn din copilăria comunistă “Nici o masă fără peşte!” în mult mai radicala lozincă de vîrstă adultă “Nici o îmbucătură fără carne!”.
De fapt nu (neapărat) carnea era cea mai mare problemă, ci faptul că mîncam multe lucruri doar pentru că erau disponibile. Iar dacă mai erau şi frumos ambalate, precum şi savant aranjate pe rafturi sclipitoare de supermarket, mă-nțelegeți …
Abundență (foto: google images)
Nici nu prea conta ce mai era – pe lîngă “felul principal” – înăuntru; cine mai stătea să citească etichete? Apoi, chiar dacă le citeam conştiincios, cine îmi garanta că ceea ce scrie de o parte a ambalajului se regăseşte cu necesitate de cealaltă parte a acestuia?
Între timp am devenit mai atent cu ceea ce mănînc. Am început chiar, încet-încet, să înțeleg mai bine rostul postului. Iar mai nou, departe de a-l vedea ca pe o corvoadă, am început să-i percep tot mai clar virtuțile.
Cum spuneam, am fost un omnivor cu puternice tendințe carnivore.
Din fericire, mi-am mai revenit.
când şi cum de s-a produs schimbarea? schimbările pot fi reversibile… 🙂
@daria: s-a produs aproape pe nesimțite, e adevărat că pe un teren deja pregătit în timp; unele da, altele nu, depinde de fiecare dintre noi 🙂
Si eu am trecut prin aceste etape…
Preotii ar zice , de exemplu, ca postul e capacitatea de a renunta, asta contribuind la acea curatare spirituala.
Sunt curioasa cum vezi ca medic rostul postului?
@Violeta: un medic o vede (şi) ca pe o curățare fizică, fără de care cea spirituală nu se poate împlini; mi-a luat destul de mult ca să (încep să) înțeleg lucrurile astea, dar e un început totuşi …