Un ghețar, doi ghețari (foto: http://english.news.cn)

Gheţarii care se topesc emit în aer şi oceane poluanţi care cauzează cancer, spun cercetătorii.

Nu zău? spun eu.

Substanţele chimice intră apoi în mâncare şi ajung în corpurile oamenilor declanşând tumori, boli de inimă şi sterilitate.

Ca să vezi, ce ditamai descoperire!

Avertismentul vine în urma unui studiu internaţional care a descoperit legături între schimbările climatice şi o clasă de poluanţi produşi de om, denumiţi poluanţi organici persistenţi, relatează Dailymail.co.uk.

Păi şi chiar a fost nevoie de un studiu (pe deasupra şi internațional!) ca să ne dăm seama de asta?

Studiul, care va fi publicat luna viitoare, indică faptul că temperaturile în creştere şi condiţiile meteo extreme intensifică expunerea oamenilor din întreaga lume, inclusiv din Europa.

Deci problema noastră nu e că sîntem expuşi, ci că devenim un pic mai expuşi.

“Este o problemă în toată lumea, agenţii poluanţi nu au graniţe. Călătoresc mii de kilometri şi cresc în continuare”, susţin cercetătorii.

După cum se vede nici penibilul nu are granițe.

Oamenii de ştiinţă sunt îngrijoraţi în privinţa poluanţilor organici persistenţi (POP) pentru că rămân activi în mediu timp de mai multe decenii şi se acumulează în ţesutul uman.

Dar atunci cînd i-au imaginat/dezvoltat/produs/comercializat au avut vreo apăsare oamenii noştri de ştiință?

“Cantităţi foarte mici de poluanţi organici persistenţi intră în mâncare şi se acumulează în niveluri din ce în ce mai mari. Şi noi suntem destinatarul final. Îi găsim în laptele mamei şi în sânge”, a declarat Donald Cooper.

Eventual şi un premiu Nobel la anul (că pe cel de anul ăsta l-a ratat) pentru domnul Cupăr?

Nu ştiu alții cum sînt, însă eu unul am fost un elev destul de conştiincios, încă din şcoala generală. Unde am învățat multe lucruri utile omului, cum ar fi – de exemplu – circuitul apei în natură. Îmi amintesc şi acum cît de natural cădea – încă de pe atunci – apa din nori, cum o lua apoi agale pe rîuri la vale (rimă involuntară) spre marea cea mare (scuze, nu am putut rezista), pentru ca în final soarele să o soarbă cu setea-i galactică în norii cei pufoşi şi totodată ploioşi (muza insistă). Iar cu asta ciclul se închidea – ca orice ciclu care se respectă – rotund, iar noi ne luam frumos nota zece de la doamna învățătoare şi ne întorceam țanțoşi înapoi în banca noastră.

Norii peste noi (foto: www.environmentalgraffiti.com)

De ce e nevoie aşadar să vină nişte cercetători de mare renume ca să ne spună – pe ziare, televiziuni, ba mai nou şi pe internet – lucruri pe care le ştie orice copil cît de cît mai silitor? De ce cheltuim bani aiurea ca să “descoperim” ceva ce orice “primitiv” luat la întîmplare dintr-o junglă uitată de timp şi de lume ştie instinctiv despre mama lui, Planeta Pămînt? Pentru asta am evoluat atîta amar de timp ca specie, ca să ajungem să încurajăm, să admirăm – ba chiar să premiem – pseudo-ştiința?

Sînt întrebări simple şi cu toate acestea fără răspuns. Numai că eu am totuşi un răspuns, pe care-l ştiu de la un bun prieten:

“Pentru că sîntem nişte omuleți simpatici punct şi am încheiat citatul

(informațiile în italice sînt preluate integral – minus scăpările de grafie din textul original – dintr-un articol publicat pe Antena 3 online; cît despre restul considerațiilor – inclusiv sarcasmul bine temperat – mi le asum cap-coadă)