Spuneam deci că bucuria profesorului nostru a fost de scurtă durată, pentru că imediat a realizat un lucru de un firesc teribil: superşoarecele abia descoperit era, din nefericire, cît se poate de muritor.

Pentru că spre deosebire de vărul său Mickey Mouse – care, atîta timp cît se vor mai găsi cîteva tuburi de culori şi o mînă pricepută la desen, îşi va păstra binemeritatul său loc printre nemuritori – superşoarecele nostru era fatalmente construit din carne şi sînge, materiale prin excelență perisabile.

Bineînțeles că mintea întortocheat academică a profesorului în cauză a început să imagineze cele mai ştiințifico-fantastice scenarii, cum ar fi păstrarea ADN-ului sau chiar clonarea animăluțului (tocmai se anunțase apariția primelor clone viabile de şoareci). Noroc cu cineva din echipa de cercetare care a întrebat candid: “V-ați gîndit că ar putea avea descendenți?”.

Un alt superşoarece (foto: google images)

Ca să n-o mai lungesc, superşoarecele nostru a fost încurajat să aibă supercopii, care la rîndul lor l-au dăruit cu supernepoți. Care au demonstrat – ca şi bunicul lor – aceeaşi rezistență incredibilă în fața cancerului, ei putînd să tolereze o doză de 2 miliarde de celule maligne (respectiv echivalentul a 10% din masa lor corporală). Ca să realizăm mai bine semnificația acestui fapt, să ne închipuim un om injectat cu 6-7 kg de celule cancerigene extrem de agresive care ar mai trăi apoi ca să ne şi povestească.

Încheiem aşadar cu happy-end povestea ne-hollywoodiană a superşoarecelui nostru.

Care, chiar dacă nu a trăit fericit pînă la adînci bătrîneți, ne poate ajuta pe noi să o facem.

(puteți citi aici – în limba engleză – întreaga istorisire despre superşoarecele nostru, spusă de către chiar descoperitorul acestuia, profesorul Zheng Cui de la Universitatea Wake Forest – Carolina de Nord)