Cultura – mai mult sau mai puțin generală – este, se spune, ceea ce mai rămîne după ce ai uitat tot ce ai învățat.

Am încercat astăzi să-mi amintesc care sînt caracteristicile unui organism viu, fie el animal sau plantă, organism superior şi multilateral dezvoltat sau doar celulă, amoebă sau parameci. Ce este de fapt viața, indiferent de forma sub care se manifestă ea?

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost, oarecum firesc, însuşirea de a se reproduce. Nu e totuna lemnul din pervazul ferestrei cu trunchiul copacului de peste drum, cred că aici sîntem întru totul de acord.

Al doilea element specific ar fi ceea ce în limbaj ştiințific se numeşte homeostazie, iar în grai colocvial – putirința de a se menține laolaltă între anumiți parametri în care să poată funcționa normal. Un exemplu ar fi – dacă ne gîndim la Homo Sapiens bunăoară – capacitatea de a-şi menține temperatura internă a corpului în jurul valorii de 37 de grade Celsius, indiferent dacă îl/o ninge, plouă, sau se bronzează pe plaja de la Mamaia.

Vorbim aici despre un mecanism de reglare denumit feed-back negativ, al cărui model a fost inițial descris în cibernetică şi care permite readucerea în parametri normali a unei constante care o ia la un moment dat razna. Spre pildă, menținerea/revenirea la valori a nivelului glicemiei sanguine după o masă copioasă, ca urmare a secreției de insulină de către pancreas.

În sfîrşit, şi poate la fel de important ca prima, ar fi însuşirea/capacitatea/caracteristica/puterea de a muri. De preferat după o viață împlinită, orice o însemna asta pentru fiecare individ în parte.

Acum, dacă luăm la ochi cancerul, celulele maligne, ce vedem? Că ele se pot reproduce nu e nici o îndoială, ba o fac încă (mult) prea bine, în detrimentul celulelor normale. Cum fac de se descurcă atît de bine? Pentru că nu mai ascultă de acest feed-back care le spune să nu se mai înmulțească. Mai mult, după ce că se înmulțesc fără măsură, ele refuză – oricît ar părea de paradoxal – să mai şi moară. Procesul natural de moarte celulară – care poartă numele de apoptoză şi care în mod normal este programat genetic – nu mai are nici o semnificație pentru celulele maligne.

Iar ca să pună capac, celulele neoplazice mai fac un lucru benefic pentru ele, dar profund nociv pentru organismul-gazdă. Prin substanțele inflamatorii pe care le secretă, ele induc o stare de confuzie celulelor sistemului imunitar, a căror activitate este astfel anihilată.

În acest moment, cercul firesc format din naştere, evoluție şi moarte este rupt, devenind o spirală care nu mai poate fi controlată. O spirală a vieții – dacă ne referim la celulele tumorale – sau a morții – dacă ne gîndim la corpul care îi cade victimă.

Depinde cum alegem să o privim.