“Pot alergiile să prevină cancerul?” Dincolo de întrebarea stîngaci formulată în binecunoscutul stil americano-jurnalistic – deja solid implantat, din nefericire, şi pe malurile strîmte ale Dîmboviței – rămîne descoperirea (sau, mai bine zis, observația), intrigantă şi tulburătoare în acelaşi timp prin implicațiile ei.
Sau, în limbaj mai puțin medical, din lac în puț. Este ceea ce a trăit Mary-Ann, o scoțiană care suferea de insuficiență renală (o boală gravă a rinichilor, care pierd capacitatea de a elimina toxinele care se acumulează permanent în corpul nostru). Toate necazurile ei păreau să se fi terminat atunci cînd Mary-Ann a primit un transplant de rinichi.
Moda vine, moda trece. Iar între aceste două momente relativ uşor de identificat de către orice poet, pardon, jurnalist de nivel mediu, rămîne pentru o vreme alături de noi, procurîndu-ne o iluzorie şi temporară stare de bine. După care se retrage într-un loc nedefinit pentru un număr neprecizat de ani, doar pentru a reveni la un moment dat în forță, rujată şi pudrată (adică un fel de aceeaşi mărie, dar cu altă pălărie), pentru a ne ademeni din nou.
Nici nu s-a fanat bine strălucirea pixelilor în care am exprimat dilema de ieri că iată, primim şi un posibil răspuns. Discret şi neaşteptat precum o rachetă intercontinentală, acesta aterizează azi în paginile blogului nostru mulțumită cercetătorilor americani care, după ce au studiat cîte-n lună şi-n stele, şi-au îndreptat din nou ocheanul (sau mă rog, microscopul) înspre probleme ceva mai lumeşti. Mult prea lumeşti şi chiar mult prea omeneşti.
Et functio laesa. Sună savant? Poate, dar de fapt înseamnă doar “umflătură”, “roşeață”, “căldură” şi “durere”. Care au drept consecință o “funcție lezată”. Iar asta pe latineşte, o limbă care pe noi, vajnici urmaşi ai lui Traian (celălalt) n-ar trebui să ne sperie prea tare.
Sînt sigur că toți cei care am citit pe nerăsuflate incredibila poveste a superşoarecelui iute devorator de celule canceroase ne-am întrebat la un moment dat cu justificată mirare: bine frate, dar de ce numai el şi nu şi (toți) ceilalți confrați şoareci? Iar mai apoi (în barbă, dar cu firească invidie): şi în definitiv, monşer, ce are el şi nu am eu?
Cultura – mai mult sau mai puțin generală – este, se spune, ceea ce mai rămîne după ce ai uitat tot ce ai învățat. Am încercat astăzi să-mi amintesc care sînt caracteristicile unui organism viu, fie el animal sau plantă, organism superior şi multilateral dezvoltat sau doar celulă, amoebă sau parameci. Ce este de fapt viața, indiferent de forma sub care se manifestă ea?
“Cancerul zace în fiecare dintre noi, inactiv, dormitând în stare latentă. Ca toate organismele vii, corpul nostru produce tot timpul celule cu deficiențe. Aşa se formează tumorile. În acelaşi timp, însă, corpul nostru este echipat şi cu un mare număr de mecanisme care detectează celulele de acest tip şi, într-un fel, le ține în frâu. În Occident, o persoană din patru va muri de cancer, dar trei din patru vor reuşi să scape. Mecanismele lor de apărare vor rezista atacului şi moartea respectivelor persoane se va produce din alte cauze.”
Reluăm – de unde am lăsat-o ieri – povestea supranaturală a şoricuțului care, la zeci de ani de la aventurile uncheşului său Mickey, scria din nou istorie pentru neamul şoricesc. Chiar dacă departe de a se bucura de faima rudei sale de la Hollywoood, şoricelul nostru de laborator s-a dovedit a nu fi cu nimic mai prejos față de acesta.
Precum nici o comunitate omenească nu poate funcționa fără de lege, tot aşa nici corpul omenesc nu poate trăi în afara ei. Dar dacă am duce mai departe această comparație şi am privi organismul nostru ca pe o comunitate formată din diferite celule, cum ar arăta cancerul? Ca să vă răspund voi trage iar cu ochiul la ce a scris despre asta David.
Cam aşa ar putea suna un anunț sumar la mica publicitate, dacă Ionuț s-ar hotărî să dea unul. Cine este Ionuț? Un tînăr biolog de 27 de ani, pasionat de cercetare în – ironia soartei (şi mă explic imediat) – oncologie şi imunologie.
