Vă vedeți cumva ținînd la nesfîrşit pe foc o oală sub presiune? Dar mergînd la o plimbare prelungită cu maşina turată la roşu?
Dacă răspunsul la ambele întrebări este “da”, puteți încheia această lectură aici. Asta ca să nu vă pierdeți vremea. Dacă însă e din contră, mergem împreună mai departe.
Organismul uman – carevasăzică şi al nostru – este o minunată alcătuire ce dispune de nebănuite resurse pentru a se adapta la mediul înconjurător. Situațiile periculoase – în care există o amenințare directă la viața noastră – dar şi şocurile emoționale negative, traumele de ordin psihic sau stările de panică primesc din partea noastră un răspuns pe măsură.
Un răspuns susținut prin secreția abundentă a doi hormoni (noradrenalina – cunoscută şi ca hormonul de “luptă sau fugă” – şi cortizolul) care ne pregătesc pentru o eventuală rănire, la propriu. Motiv pentru care unul dintre principalele lor efecte este creşterea producției de factori inflamatori, care să intervină rapid în refacerea țesuturilor afectate.
În timp scurt toate bune şi frumoase. Pe termen lung însă acest proces pro-inflamator nu face decît să creeze un teren fertil pentru apariția unui proces malign, care poate să se transforme apoi într-un cancer manifest.
Stresul aşadar, mai ales unul prelungit, este pentru sănătatea noastră cam ceea ce este gazul pentru foc.
Acuma, canistra e în mîinile noastre, depinde doar de noi cît turnăm.
Şi dacă nu e (doar) în mâinile noastre? Ar fi prea frumos să putem controla doar noi stresul, dar…
@Daria B.: dacă nu noi, atunci cine? poate că ne subestimăm capacitățile, de cele mai multe ori; de asta ce zici?
ce să mai zic? probabil ai dreptate. deşi Arcadia, aci de faţă, a mai turnat puţin gaz pe foc cu scala respectivă, pe care nici n-am putut s-o studiez în întregime, că mi-ar fi crescut automat punctajul :))
@Daria B.: nu eu am dreptate aici, sînt alții mai citiți (şi mai pățiți) decît mine; eu nu fac decît să duc vorba; tot ce îmi doresc e să denaturez cît mai puțin mesajul.
Postarea ta mi-a amintit de scala de masurare a stresului realizată de Holmes şi Rahe.
Cică cei care aduna 300 de puncte isi semneaza singuri condamnarea…
@arcadia: nu i-am cunoscut pe domnii, o să îi caut ca să văd ce idei mai au, îți mulțumesc că mi i-ai adus în bătaia periscopului.
Pingback: iertarea, cea mai bună chimioterapie | tot ce (nu) ai vrut să ştii ...
Pingback: suferința este opțională | tot ce (nu) ai vrut să știi …
Pingback: Făt-Frumos cu ochii mici (şi oblici) | tot ce (nu) ai vrut să știi …