istoria se repetă, din nou 6


Soare-răsare (foto: www.wikipedia.org)

Sau “Nimic nou sub soare”, după cum ne tot repetă – de mai bine de două mii de ani – Ecleziastul*.

Iar de data asta se întîmplă în chiar Țara Soarelui-Răsare, Japonia. Care, după ce a încasat cu stoicism, unul după altul, un cutremur şi un tsunami, se pregăteşte acum pentru cea mai cumplită lovitură care ar mai putea urma, anume aceea a unei explozii nucleare (la una din centralele ei atomice, afectată puternic atît de seism cît şi de valul marin).

Nu că japonezii nu ar fi obişnuiți cu tot felul de încercări. În fond cutremure au de cînd se ştiu, iar tsunami e un cuvînt japonez. În plus – şi “mulțumită” americanilor – au o oarecare idee şi despre ce e aceea o explozie atomică, chiar cu repetiție.

Dincolo de efectele exploziei propriu-zise – pentru evitarea cărora s-a început deja evacuarea populației din preajma centralei – mai există posibilitatea unei masive contaminări radioactive, una dintre consecințele pe termen lung fiind creşterea riscului de îmbolnăvire de cancer. Motiv pentru care autoritățile au în plan să distribuie populației iod, o substanță care o poate proteja împotriva cancerului de tiroidă.

La mare distanță de Japonia, scenariul sună familiar pentru mulți dintre noi. Căci, chiar dacă nu ştim ce e acela un tsunami, de cutremure avem şi noi partea noastră. Dar chiar şi în lipsa celor două, ne este încă multora dintre noi destul de proaspătă în memorie experiența trăită acum un sfert de veac după explozia de la Cernobîl (eu unul cel puțin îmi amintesc şi acum micile pastile de iod – însă cam asta a fost cam tot ce am primit atunci drept “protecție”).

Numele de “Japonia” (poposit în limba română fie prin franțuzescul “Japon”, fie prin englezescul “Japan”) vine de fapt din limba chineză (“Riben”, pronunțat “jîpăn” şi format din 日 – “ri” = “soare” şi 木 – “ben” = “origine”) şi se traduce literalmente prin “locul unde răsare soarele”. Iar la fel precum soarele care răsare neabătut zi de zi, sînt sigur că şi poporul japonez va trece – cu tenacitatea care îl caracterizează – peste acest (nou) moment de cumpănă din istoria sa.

Către o altă zi, către un (mereu) alt mîine.

*Ecleziastul – autorul capitolului cu acelaşi nume din Biblie.

 


Leave a comment

Your email address will not be published.

6 thoughts on “istoria se repetă, din nou

  • alm

    din pacate , un maine care nu va mai semana deloc cu vreun ieri .Se pare ca nu se termina aici sirul dezastrelor de acolo.

    Cancerul de tiroida va fi ceva de care nu stiu daca te vei mai putea feri in vreun fel. Asa cum imi spunea un academician de la Inst Parhon ; ca in scurt timp romanii care nu vor avea afectiuni ale tiroidei vor fi in minoritate .

  • Daria B.

    foarte tristă soarta japonezilor…
    dar nici sub nasul nostru lucrurile nu sunt şi n-au fost deloc roz, numai că aici nu le bagă nimeni în seamă. în apropiere de Copşa Mică, de exemplu, au existat cazuri de mutaţii genetice, dar nu ştiu să fi făcut autorităţile ceva…

    despre “repopularea” Cernobîlului e un documentar interesant aici, în 5 părţi scurte: http://www.youtube.com/watch?v=zVv1vsZxV00

    • doctorul

      @Daria B.: prima dată cînd am trecut prin Copşa Mică (se lăsa seara, iar totul era mult mai sumbru) am avut o senzație de rău fizic, fără nici o glumă; mulțam pentru link, o să mă uit imediat ce găsesc puțin timp.

      • Daria B.

        te cred. dar noi ăştia care ne-am născut şi am trăit f. aproape de Copşa ce să mai zicem? nu mai pun la socoteală că de fiecare dată când mergeam spre Sibiu erau nişte legături aşa de proaste cu trenul, că trebuia să stai întodeauna câteva ore în Copşa.
        Pe mine m-a pus pe gânduri documentarul ăsta, mă surprinde că vegetaţia a rezistat tot timpul la Cernobîl, şi animalele se pare că n-au întârziat să apară după plecarea oamenilor, chiar aşa toxică fiind zona, pe când în Copşa ştiu că abia după mulţi ani a reînceput să răsară o iarbă pipernicită prin împrejurimi…

        • doctorul

          @Daria B.: îmi amintesc de Copşa Mică, de dealurile din jur fără nici un copac, de casele înnegrite de fum, de oamenii care parcă nu aveau de ce să zîmbească …