Medicina la vechii greci

Am ajuns să avem o medicină complexă, noi oamenii (normal că doar noi, oamenii, pentru că ele, animalele, nu au nevoie de medicină pentru a rămîne sănătoase).

Ne bazăm pe aparate tot mai sofisticate, care ne împart fiziologia în cifre cu zecimale tot mai precise şi ne descompun anatomia în imagini formate din felii tot mai subțiri. Iar drept urmare devenim tot mai capabili să ne descriem neadaptarea în tratate (medicale) tot mai groase şi mai savante.

Speriați de infinitul mare (şi ostil) ce ne înconjoară, ne-am aruncat la un moment dat cu frenezie în desluşirea infinitului mic (şi oarecum mai familiar) din noi. Uitînd se pare că un infinit, fie el mai mare sau mai mic, rămîne la fel de eluziv în fața capacităților noastre fatalmente limitate.

Aşa încît am ajuns să ştim în loc să cunoaştem, să descriem în loc să înțelegem.

Toate astea pentru că, undeva pe parcurs, ne-am pierdut încrederea în sine. Iar pentru a compensa, am învățat să devenim sofisticați. Pînă cînd, în cele din urmă, am uitat să fim simpli.

A fost o vreme în care toată medicina încăpea pe un singur sul de papirus, un timp în care oamenii erau văzuți şi tratați pe de-a-ntregul, iar vindecarea nu lăsa nimic pe dinafară.

Medicina la vechii egipteni

A fost odată cînd fiecare dintre noi eram unul.

Acum am ajuns să fim o alcătuire de părți, fiecare fiind la rîndul ei formată dintr-o grupare de entități, rezultate şi ele, una cîte una, din cîte o grămadă de particule ş.a.m.d.

Iar esența lucrului în sine, de care cîndva am avut poate cunoştință (sau pe care am intuit-o măcar), ne scapă în continuare, tot mai sufocată pesemne de tomurile întregi de ştiință pe care le stivuim conştiincios şi neîncetat peste ea.

Necazul nu e că am ştiut şi am uitat.

Necazul e că am uitat şi că am ştiut.