A fost (din nou) odată ca niciodată …

A fost o vreme cînd știința era mult mai puțin sofisticată, însă mustea de bun simț.

Iar oamenii știau cînd ceva e bun sau rău fără să fie nevoie de tomuri întregi de “dovezi științifice”.

A fost așadar odată – cam acum o mie de ani – un doctor persan, Ibn Sina pe numele lui (Avicenna pentru circumvoluțiunile noastre mai europene) care a avut la un moment dat ideea să dea o măsură fricii. Și pentru că pe atunci nu se auzise încă de computer tomograf, RMN, PET scan, electrozi intracranieni și inteligență artificială, omul nostru nu a avut încotro și a trebuit să se descurce cu resursele la îndemînă, adică puține lemne și ceva mai multă inteligență (vezi bine, naturală, care în vremurile acelea pe care noi le privim ca înapoiate, se mai găsea încă din belșug).

Pe scurt, după cum merge povestea, a pus într-un spațiu comun – separat doar de un gard improvizat din șipci – un miel și un lup. Lupul, să ne înțelegem, nu putea ajunge defel la miel, doar că gardul încropit nu prea avea cum să-l ascundă vederii acestuia. A, și încă ceva. Nu exista o oră fixă cînd lupul era lăsat liber, astfel că mielul săracul se trezea cu lupul cînd îi era lumea mai dragă. Și astfel lumea i-a devenit cu repeziciune din ce în ce mai puțin dragă, pînă cînd a considerat că nu prea mai merită efortul (și coronarele) să rămînă prin preajmă. Așa că mielul nostru, sărmanul de el, a murit. Deși gardul îl proteja. Deși primea mîncare și apă și sare de lins din belșug, zice-se. 

Repede-nainte o mie de ani pînă în zilele noastre și ce constatăm? Setea de știință nu numai că nu s-a ostoit ba, aș zice, prin efortul neobosit al cercetătorilor englezi, a căpătat chiar dimensiuni cosmice. Și pentru că metodele rudimentare ale înaintașilor (Avicenna inclus) nu se ridică nicicum la pretențiile (și fasoanele) numitei științe, experimentele musai să fie reluate, iar și iar. Oi? Destule.

Lupi? Mai greu, iar de cînd cu activismul ăsta fără frontiere dedicat apărării speciilor amenințate a ajuns chiar o provocare să mai găsești un lup adevărat. Noroc că oile zilelor noastre sînt mult mai sensibile și, ca proastele delicatele, se sperie din te miri ce și mai nimic.

Așa că, lupii fiind excluși, a fost găsit un înlocuitor prezent literalmente pe toate drumurile și care nici nu costă mare lucru (cu excepția unor mici ajustări cerute de luminile rampei). Și căruia, pentru că trebuia – vorba poetului – să poarte și un nume, i s-a spus, simplu, virus: SARS, MERS, H1N1, și iar SARS și tot așa, în vecii vecilor. Oile nu îl văd, însă știu că e acolo (cum de unde, de la televizor, că doar nu mai sîntem pe vremea lui Avicenna) și ca urmare stau cuminți și respectă docil tot ce li se spune. Mai rumegă ele printre buze însă încet, așa, ca să nu creeze valuri inutile. Și totul, bineînțeles, în incintă (de unde, dacă vor fi cuminți, vor putea ieși iarăși pe pășunea largă imediat ce vor fi vacci ștanțate obligatoriu benevol fără excepție – ca nu cumva să uite, zăpăcitele, că au un stăpîn!).

Povestea noastră are însă și un adagio, unul cu potențial de happy end ca în filmele americane. Pentru că mai există și o pildă, tot cu un lup, în care personajul principal e unul Petrică. De care toți strigătorii noștri (care periodic și cu o frecvență tot mai mare ne tot avertizează din toți bojocii că ne paște tot mai mortal un virus cu tot neamul lui) se pare că nu au auzit. Iar oile – așa, cu capul între spete cum sînt ele – au cam început să se prindă cum stă povestea cu lupul virusul. Și nu m-ar mira ca în curînd să înceapă să le dea înapoi guvern alarma(n)ților ce știu ele mai bine.

Adică niște, multe-multe, măsline mici și negre …