– în care alm revine cu o completare la povestea ei (una adevărată, spre deosebire de a mea) –
Coșmar (foto: www.filmreporter.ro)
Dacă primind vestea diagnosticului sumbru ai trecut de faza şocului şi a negării şi găseşti forța interioară să te ridici şi să lupți, treaba asta nu o poți face haotic. Cum zicea şi arcadia, primul impuls este să cauți oncologul cel mai bun, chirurgul cel mai bun (să nu uităm că şi ei sunt oameni şi oricât ar fi de buni pot greşi) şi oricum există pericolul panicării. Să încerci să faci cât mai multe şi poți constata că nu faci altceva decât să te izbeşti de pereții coliviei, exact ca pasărea prinsă acolo.
Bun! Să zicem că ai luat decizia eroică să vrei să trăieşti, să lupți cu cancerul, să ai o viață de om normal. După apogeul acesta al deciziei mărețe, viața reintră în normal şi eşti din nou tu, cu o tumoră în plus care poate fi oricând mai puternică decât tine (sau poate că deja este mai puternică), cu obiceiurile tale, cu stilul de viață pe care îl ai, cu relațiile tale … eşti tot tu, doar cu o ”mică împodobeală“ în plus, o caracatiță urâtă cu multe tentacule. O să povestesc în continuare despre schimbările pe care le-am făcut eu într-un anumit domeniu, cel al obiceiurilor de viețuire. Mai ales că sunt foarte sigură că nu eram numai eu pe lume cu asemenea deprinderi.
Dezvoltasem o tendință spre perfecțiune, o dorință de a face toate lucrurile cât mai bune, asta din cauza faptului că datorită temperamentului înnăscut capabil să se bucure din plin de viață, nu reuşisem niciodată să mă ridic la nivelul aşteptărilor din familie. Şi m-am trezit aşa deodată că, strămutată în propia-mi viață de familie, la casa mea cum se zice în popor, încercând să rezolv aceasta, nu mai aveam alt obiectiv decât să fac toate lucrurile cât mai bine. Să ignor că vin obosită de la servici şi să mă apuc să controlez toate colțişoarele dacă nu au un fir de praf în plus, să nu repet un meniu nici măcar o dată pe lună, să fie în proporție de 60% invenții proprii, iar ornamentele culinare să bată toate recordurile. Aveam mare patalama pe călcatul hainelor, nimic să nu ramână necălcat, nici măcar şosetele. Costumul de kineto-terapeut al soțului era orbitor de alb şi călcat coală de hârtie. Aveam un petec de grădina, iar acolo nu numai că nu erau buruieni, dar plăntuțele mele se lăfăiau la soare, perfect aliniate şi asortate – un rând broccoli, un rând conopidă, un rând varză roşie şi iar conopidă, şi broccoli, îmi vine să râd acum când mă gândesc.
Alm, aştept continuarea, sau altfel spus aştept praful şi buruienile şi oala de mâncare pentru o săptămână întreagă, sper…
@Daria B.: continuarea e la mine, alm nu mai poate face nimic acum (altfel da, eşti pe-aproape).
Daria , draga , io is total nevinovata , domnu’doctor tine lumea in suspans .continuarea e blocata in trafic :))
ultima fraza corelata cu statusul meu actual de pe blog ar da de inteles ca de 12 ani incoace pun numai brocolli si conopida in gradina :))
@alm: am stabilit deja că sînt vinovat, nu mai trebuie să-mi scoateți şi ochii acum; iar suspansul e bun, face tenul frumos …
greseala recunoscuta e pe jumatate iertata , mai primesti jumatate, bonus , asa ca ………..
(n-o sa mai am nevoie de fond de ten, :)) ce grijuliu e docturul nostru ! :)) )
@alm: păi nici nu ai nevoie de fond de ten, de fapt …
Da, cunosc scenariul descris.
Noroc ca ne desteptam in cele din urma.
Astept continuarea si eu si, eventul, o poza cu brocoli 😀
@arcadia: nu e chiar cu broccoli (poza), dar mă uimeşte capacitatea ta de anticipare!
Pingback: ce schimbăm cînd schimbăm? | tot ce (nu) ai vrut să ştii ...
Ma bucur nespus ca am gasit acest blog. Ce ai scris mai sus este povestea multora dar si a mea. Am descoperit anul trecut in septembrie ca am cancer de col uterin deci cum ai spus tot eu sunt dar am o tumora in plus si …da am decis sa lupt pentru ca am 31 de ani si pentru ca am un inger de 1 an si 5 luni si pentru ca am un sot care ma adora si multi, multi apropiati care ma iubesc si sunt langa mine. E o lupta foarte grea care cateodata te copleseste dar trebuie sa o ducem. Felul de a gandi se schimba radical in fata unei situatii de genul asta si abia asa reusim cateodata sa ne dam seama ce este cu adevarat important in viata si ce ar trebui sa ne dorim cu adevarat. Ne antrenam in rutina de zi cu zi si ne dorim de cele mai multe ori lucruri materiale dar cand te loveste o boala ca asta e dureros cateodata sa te gandesti ca tot ce iti doresti este sa nu ii faci pe cei apropiati sa sufere, sa iti doresti sa traiesti ca sa poti face parte din viata copilului tau, sa il duci de mana in prima zi de scoala si multe, multe altele care nu au nici o legatura cu partea materiala.
madalina, desi ar fi fost mai placut sa facem cunostinta in alte circumstante , totusi ptr ca nu le putem schimba pe acestea ma bucur ca blogul domnului doctor ne aduce laolalta pe plan virtual. imi doresc sa fie de bun augur si ptr tine. Iti doresc putere si intelepciune si multa sanatate.
@alm: ceea ce îmi aminteşte mie că am promis şi un forum … o să-i dau bătăi să fie gata cît mai curînd, promit.
@Madalina: mă bucur că ai ajuns printre noi şi îți mulțumesc pentru că ai împărtăşit cu noi povestea ta; îți doresc ca ea să rămînă doar o etapă – chiar dacă mai dificilă – din viața ta, un moment de care să-ți aduci aminte la bătrînețe cu detaşare; îți doresc să ai multă sănătate, putere de luptă şi poftă de viață; cu cele mai bune gînduri …
Pingback: învingi sau eşti învins | tot ce (nu) ai vrut să știi …
Pingback: pe scut sau sub scut | tot ce (nu) ai vrut să știi …