Vă vedeți cumva ținînd la nesfîrşit pe foc o oală sub presiune? Dar mergînd la o plimbare prelungită cu maşina turată la roşu?
Dacă răspunsul la ambele întrebări este “da”, puteți încheia această lectură aici. Asta ca să nu vă pierdeți vremea. Dacă însă e din contră, mergem împreună mai departe.
Organismul uman – carevasăzică şi al nostru – este o minunată alcătuire ce dispune de nebănuite resurse pentru a se adapta la mediul înconjurător. Situațiile periculoase – în care există o amenințare directă la viața noastră – dar şi şocurile emoționale negative, traumele de ordin psihic sau stările de panică primesc din partea noastră un răspuns pe măsură.
Un răspuns susținut prin secreția abundentă a doi hormoni (noradrenalina – cunoscută şi ca hormonul de “luptă sau fugă” – şi cortizolul) care ne pregătesc pentru o eventuală rănire, la propriu. Motiv pentru care unul dintre principalele lor efecte este creşterea producției de factori inflamatori, care să intervină rapid în refacerea țesuturilor afectate.
Foc şi pară (foto: http://english.pravda.ru)
În timp scurt toate bune şi frumoase. Pe termen lung însă acest proces pro-inflamator nu face decît să creeze un teren fertil pentru apariția unui proces malign, care poate să se transforme apoi într-un cancer manifest.
Stresul aşadar, mai ales unul prelungit, este pentru sănătatea noastră cam ceea ce este gazul pentru foc.
Acuma, canistra e în mîinile noastre, depinde doar de noi cît turnăm.
Şi dacă nu e (doar) în mâinile noastre? Ar fi prea frumos să putem controla doar noi stresul, dar…
@Daria B.: dacă nu noi, atunci cine? poate că ne subestimăm capacitățile, de cele mai multe ori; de asta ce zici?
ce să mai zic? probabil ai dreptate. deşi Arcadia, aci de faţă, a mai turnat puţin gaz pe foc cu scala respectivă, pe care nici n-am putut s-o studiez în întregime, că mi-ar fi crescut automat punctajul :))
@Daria B.: nu eu am dreptate aici, sînt alții mai citiți (şi mai pățiți) decît mine; eu nu fac decît să duc vorba; tot ce îmi doresc e să denaturez cît mai puțin mesajul.
Postarea ta mi-a amintit de scala de masurare a stresului realizată de Holmes şi Rahe.
Cică cei care aduna 300 de puncte isi semneaza singuri condamnarea…
@arcadia: nu i-am cunoscut pe domnii, o să îi caut ca să văd ce idei mai au, îți mulțumesc că mi i-ai adus în bătaia periscopului.
Pingback: iertarea, cea mai bună chimioterapie | tot ce (nu) ai vrut să ştii ...
Pingback: suferința este opțională | tot ce (nu) ai vrut să știi …
Pingback: Făt-Frumos cu ochii mici (şi oblici) | tot ce (nu) ai vrut să știi …