mică paranteză (pentru prieteni)


Într-o seară molcomă de toamnă de acum mai bine de 70 de ani, un regizor de excepție băga America în sperieți cu o emisiune de radio în care anunța nici mai mult nici mai puțin decît invazia Pămîntului de către marțieni. Oamenii au sunat la poliție, au ieşit pe străzi ori s-au refugiat în munți. Unii chiar s-au grăbit să-şi facă ultima împărtăşanie.

Ieri, într-o frumoasă zi de-nceput de vară, am fost, fără voia mea (şi păstrînd desigur proporțiile), protagonistul unui episod similar. Anume, am postat un articol în care încercam să-mi imaginez, în cuvinte simple, ce simte cineva atunci cînd află că e bolnav de cancer. Se pare însă că stilul ales a fost un pic prea realist.

În doar cîteva minute am avut primele reacții, pe telefon, skype sau chiar prin comentarii direct pe blog. De la prieteni, rude sau necunoscuți. Care mă întrebau (cei apropiați) dacă sînt într-adevăr bolnav, sau mă încurajau (cei necunoscuți) şi încercau să mă ajute cu ceva.

desen de Sarah, 6 ani (sursa: www.oncolink.org)

Pe apropiați i-am liniştit imediat, însă tot nu mi-au dat pace pînă nu am introdus o clarificare şi pînă nu le-am promis că nu mai fac (sau că măcar îi anunț înainte). Celor doi necunoscuți (pînă atunci) care mi-au scris pe blog, Denolaton şi Eufrosin, le-am răspuns şi le-am mulțumit pentru sprijin, asigurîndu-i totodată că nu sînt (din fericire) bolnav de cancer.

Aşadar astăzi, cu mic cu mare şi în limita timpului disponibil, haideți să ne amintim puțin de prieteni şi de prietenie.

Leave a comment

Your email address will not be published.