F. W. Fairholt - Clubul fumătorilor (www.wikipedia.org)

Tutunul, cadoul băştinaşilor din Lumea Nouă către coana Europa (răspîndit apoi democratic de aceasta pe la restul de aborigeni), nu încetează să (mă) uimească prin succesul fulminant cu care s-a insinuat în viața noastră. Venită pe meleagurile noastre cu aceeaşi cursă transatlantică împreună cu porumbul şi cartoful, planta de tutun e singura dintre cele trei care a atins incontestabil statutul de vedetă.

Mai întîi tutunul a avut statutul de invitat special în saloanele aristocratice prin care se fuma din curiozitate, din imitație sau doar din plictiseală. Apoi revoluția – varianta industrială – a fost cea care le-a pus la toți țigara în gură şi i-a trimis la luptă sub stindardul emancipării proletare. “Si dă-i si luptă si dă-i si luptă”, ca la Mărăşeşti (nici o aluzie, că nu fac reclamă mascată). Iar (proaspăt parvenita) regina Nicotina a început să se arate – la solicitarea unei mulțimi din ce în ce mai înfierbîntate şi mai amețite de fum – prin societate. La început în cărți. Apoi în ziare şi reviste. După care, într-o apoteotică încununare a carierei, s-a lansat în lumea strălucitoare (şi plină de fumuri) a filmului, în postură de divă intercontinentală şi ambasador cultural fără bariere. Şi, desigur, fără inhibiții.

(sursa: www.squidoo.com)

Iar lumea întreagă, căzută în admirație, a început să aplaude şi să strige din toți bojocii. Şi a tot strigat ani la rînd pînă cînd, la un moment dat, a realizat că ceva nu e în regulă. Chiar cu ei, cu bojocii.

Căci, undeva pe la începutul celui de-al doilea război mondial, americanii au realizat că încep să le moară spectatorii. Şi nu pe front, în luptă dreaptă cu puşca, ci pe paturile de spital. După o îndelungată, îmbîcsită – şi lipsită de orice urmă de eroism – luptă cu țigara. Pe scurt, numărul de cazuri de cancer de plămîni a atins un maximum istoric.

Moment în care filmul a început să se voaleze rapid şi au intrat în scenă doctorii.

Dar despre asta în episodul următor.