ne mişcăm, dar mai încet 14


Înainte să uit şi să trec la alt subiect:

La expoziția lui Beti am regăsit un lucru pierdut. Nu era la fel de concret precum tablourile agățate pe pereți, însă se simțea peste tot în atmosferă. Ba chiar creştea cu fiecare nou oaspete, care adăuga prin simpla lui prezență cîte un strop din acel inefabil “ceva”.

Oamenii prezenți la vernisaj nu urmăreau nici un beneficiu pentru ei, ei veniseră acolo ca să ofere. Dar nu despre asta era vorba.

Oamenii respectivi aveau fiecare de spus o poveste, dar ştiau să-i asculte şi pe cei de lîngă ei. Însă nu era nici asta.

Oamenii aceia nu se grăbiseră să ajungă la acea expoziție, dar nici nu se grăbeau să plece. Nu ei erau vedetele adunării, dar se bucurau sincer pentru cea care era în centrul atenției pentru o seară. Dar nici asta nu explica.

Aseară mi-a căzut în mîini o carte cu un titlu straniu pentru vremurile pe care le trăim. Căci ce poate fi mai excentric într-o lume a vitezei decît o pledoarie pentru întoarcerea (cît mai rapidă) la lentoare? Într-o viață în care modul fast nu mai e la modă pentru că a apărut conceptul turbo, cineva ne îndeamnă să luăm piciorul de pe accelerație. Sau, şi mai bine, să mergem din nou pe jos.

Cît de încet putem merge? (foto: www.slowmovement.com)

Să nu mai fim sclavii vitezei, să ne eliberăm de tirania orologică*. Să ne regăsim, cu alte cuvinte, ritmul nostru firesc, de oameni.

“Ceva” ce invitaților lui Beti se pare că nu le este chiar străin.

* OROLÓGIU, orologii, s. n. Ceas cu dimensiuni mari, fixat pe fațada unei clădiri sau pe un perete interior, pe o coloană etc. și de obicei prevăzut cu un mecanism sonor care anunță principalele unități de timp. – Din lat. horologium, it. orologio.


Leave a comment

Your email address will not be published.

14 thoughts on “ne mişcăm, dar mai încet

  • Teodora

    Nu degeaba vorba “Festina lente!”, nu? Mai pe româneşte, graba strică treaba. Fiecare lucru trebuie făcut într-un ritm al lui, ca să iasă bine, ca să ne fie prielnic.
    În vremurile astea ale vitezei, e-adevărat, ne reuşeşte tot mai puţin să ne grăbim încet.
    Dar pledoaria ta (sau aşa am perceput-o eu) pentru întoarcerea la tihnă e bine-venită. Dacă ne-ar reaminti periodic cineva, poate c-am şi reuşi mai des să despărţim lucrurile cu adevărat importante de neghină.

  • silavaracald

    Sau cum zic franțuzii: Depeche-toi lentement. Cred că fiecare nație are câte o zicală de genul ăstai în patrimoniul ei cultural. Ideea nu e deloc rea. Am însă unele zile atât de aglomerate, că ajung să-i invidiez pe cei care merg pe jos… Of!

    • doctorul

      @silavaracald: ştiu ce spui, am avut şi eu destule zile din astea, cînd mă gîndeam la adevărul zicalei: “nu am timp nici să mor”.

  • Daria B.

    Dragi grăbiti, m-ati făcut să zâmbesc, dacă nu vă mai tihneste capitala, haideti la o cură de lentoare ardelenească. Sau ăsta-i pleonasm?! Slavă cerului, mie încă-mi mai permite timpul să merg pe jos si să mă holbez la câte-un detaliu arhitectural, asa că poftiti de mă invidiați! Dar „dezavantajul” e că încăltămintea mea arată uneori cam ca aia din poză – foarte plastică poză – doar că buruiana sunt eu:))

    • doctorul

      @Daria B.: ferice de tine, tare mă tem însă că în curînd te va călca viteza şi pe tine chiar acolo, în refugiul tău ardelenesc; altfel, cînd ți-e bine, cine se mai uită la încălțăminte?

  • Daria B.

    Interesantă si adevărată formulare, chiar am ajuns să trăim zile în care viteza ne calcă pe noi si nu noi o călcăm…
    Ai dreptate, nici Ardealul nu e scutit, m-a călcat si pe mine de ceva vreme (doar din cauza asta n-am mai scris nici pe blog, poate-mi fac timp să scriu totusi cate ceva), dar eu încerc pe cât posibil să mă rup.