egali în fața bolii 14


Niki Berg – Ziua diagnosticului (sursa: www.oncolink.org)

“Cînd am aflat că am o tumoră pe creier, am descoperit, peste noapte, o lume care îmi părea, doar, cunoscută, însă despre care ştiam, de fapt, foarte puține lucruri – lumea pacienților.” Aşa îşi începe David povestea propriei transformări din medic în pacient. Şi tot el continuă apoi: “Lumea în care intram era incoloră. Un tărîm în care oamenilor nu li se mai recunoştea dreptul de a avea calificări sau profesii. În care nimeni nu se mai arăta interesat să ştie ce făcuseşi pînă atunci în viață sau ce gînduri îți treceau, poate, prin minte în acel moment. (…) Atunci mi-am dat seama, dintr-o dată, că mă aflam acolo în mijlocul unui club, un club al celor vii, un club unde tocmai primisem mesajul că nu mai eram membru … Am început să mă tem că făceam parte dintr-o categorie diferită, o categorie de oameni definiți, mai presus de toate, de boala de care suferă. M-am temut că voi deveni invizibil. Că voi înceta să exist cu mult înainte de a fi murit efectiv.” Sînt gînduri – fără îndoială nu uşor de suportat – pe care doar cineva aflat într-o situație similară le poate înțelege. Pentru David însă a fost cu atît mai greu cu cît el a fost nevoit să treacă aproape instantaneu de la o extremă – aceea de medic -în care beneficia de prestigiu şi de o (iluzorie) siguranță, la cealaltă – aceea de pacient – plină de spaime şi de incertitudini. David a aflat astfel, pe pielea lui, că poate mai apăsătoare chiar decît gîndul dispariției fizice este perspectiva încheierii premature a existenței sociale. O realitate teribilă, cu care se confruntă cel mai probabil toți cei diagnosticați la un moment dat cu o formă de cancer (sau cu orice altă boală considerată incurabilă). O realitate care le face acestora cu mult mai grea lupta cu boala propriu-zisă. În chiar ziua diagnosticului, după ce a trecut de bine de rău de primul şoc, un David ceva mai senin s-a intersectat pe stradă cu un amic medic. Care l-a întrebat cu nedisimulată stupoare: “Cum poți să fii atît de vesel în ziua în care ai primit nişte veşti atît de proaste?” Din fericire pentru el, David nu l-a ascultat pe amicul său stupefiat, tot aşa cum nici Stephen nu s-a plecat în fața zdrobitoarei evidențe statistice. Şi se vede treaba că bine au făcut, amîndoi.


Leave a comment

Your email address will not be published.

14 thoughts on “egali în fața bolii

    • doctorul

      @Mark: greu de acceptat, greu de dus, dar şi mai greu de luptat cu un asemenea diagnostic; de aceea cei care reuşesc să învingă o asemenea boală merită toată admirația noastră.

  • Teodora

    O, când am aflat că mama are o tumoră pe creier, şi lumea mea s-a decolorat brusc.
    De data asta, statistica a fost un argument hotărâtor. Doctorul ne-a spus că recomandă operaţia pentru că marginile tumorii sunt netede, nu zdrenţuite, ceea ce poate însemna, conform statisticilor, că era o tumoră benignă. (Am ţinut bine minte sau e invers? A fost acum mai bine de zece ani.)

    Deşi mă aşteptam la ce era mai rău, mă agăţam, cu intermitenţe, de gândul că totul va fi bine.
    Şi totul a fost şi este bine.
    Dar ăsta nu e un exemplu de luptă cu boala. E un exemplu de situaţie în care dacă mai există o şansă cât de mică, trebuie s-o iei serios în calcul.

    • doctorul

      @Teodora: aşa cum i-am propus şi arcadiei – care a trecut prin ceva asemănător cu tatăl ei – te aştept dacă vrei să scrii despre asta, dacă vrei şi dacă mama ta este de acord; cu acelaşi argument, că avem nevoie de exemple de acest fel, de la oameni obişnuiți, care trăiesc printre noi; un singur caz de acest fel face cît 1.000 de poveşti citite prin cărți (chiar dacă la fel de adevărate).

      • Teodora

        Da, mama este un caz fericit, care poate ar inspira pe cineva vreodată, în momente de restrişte, de nehotărâre (de fapt, asta mi se pare cel mai greu: cântăreşti, pui în balanţă, faci lista cu pro şi contra… şi, la final, trebuie să iei o hotărâre. Hotărârea pe care-o iei face diferenţa dintre viaţă şi moarte.)
        O să mă gândesc (nu că aş ezita să dezvălui povestea, dar nu prea ştiu cum să abordez lucrurile).

    • doctorul

      @Teodora: mi-a scăpat, o tumoră de formă cît de cît regulată, bine delimitată şi cu margini clare, este cel mai probabil benignă; reversul înseamnă de regulă malignitate.

      • Teodora

        Mulţam pentru informaţie.
        (De altfel, de-abia acum când mă gândesc – că dimineaţă n-am făcut-o – e oarecum logic ca ceva regulat să fie mai uşor de abordat, să dea mai puţin de furcă, să aibă şanse mai mari să fie înlăturat etc.)

  • neuronulcreponat

    azi am descoperit blogul acesta. citesc si ma linistesc. sunt inconjurata de boala, desi eu sunt sanatoasa(inca). am o mama cu hemipareza, un tata cu cancer si o bunica cu alzheimer si paranoia. de o luna tata e in spital la terapie intensiva. inteleg perfect lumea lui David cu toate ca nu sunt pacienta ci apartinator. insa si apartinatorii pot face un club in care sa adune toata disperarea, lacrimile de pe hol si sentimentul de neputinta. eu nu am scris despre astea pe blogul meu desi uneori scrisul meu devine depresiv si lacrimogen. dar vine in ziua in care ma voi intoarce la mine, la ceea ce am fost.

    • doctorul

      @neuronulcreponat: cu toții sîntem aparținători, pînă cînd ajungem, la rîndul nostru, să avem aparținători; francezii au introdus noțiunea de “proximologie”, care se ocupă de studierea impactului pe care îl are un bolnav cronic asupra rețelei lui sociale imediate (familie şi prieteni apropiați); poate vom ajunge să vorbim şi despre asta; pînă atunci, bun-venit şi fruntea sus, cele bune.

  • giulia

    Chiar ca toti suntem egali in fata bolii, boala nu iarta pe nimeni mai ales o boala precum cancerul ( din pacate ), iar pe cei in aceasta situatie trebuie incurajati cat mai mult pentru a duce o viata normala ca si inainte de aflarea bolii.