statistica ne omoară 15


Afară din rînd (foto: www.acrisdesign.com)

Uneori chiar înaintea cancerului în sine.

Iar asta se întîmplă de cînd nu mai sîntem noi cei care facem matematica, ci e matematica cea care ne face pe noi. Imediat ce ne confruntăm cu un diagnostic serios (cum ar fi cel de cancer, de exemplu), prima noastră întrebare – aproape reflexă – este: “Doctore, cît mai am de trăit?” Ca şi cum omul nostru doctor ar avea vreo putere să decidă ceva în acest sens.

Adevărul e că nu are şi tot ceea ce poate face este să scoată – din faldurile memoriei sau dintr-o carte – o cifră cu care să ne satisfacă sec curiozitatea. Şi cu care să ne pecetluiască eventual soarta. Pentru că – aşa funcționăm noi oamenii – nu avem un adversar mai redutabil decît propria noastră persoană. Care mai trebuie doar convinsă de o altă persoană – cu o anume autoritate asupra noastră şi bineînțeles, doar pe bază de solide argumente ştiințifice – că mai avem de trăit o perioadă determinată de timp.

După această divagație introductivă, să-i dăm din nou cuvîntul lui David, care ne spune povestea unui om – e adevărat, cu o carieră academică în ştiințe biologice – care a învins deopotrivă statistica şi cancerul.

Stephen Jay Gould a fost diagnosticat la doar 40 de ani cu mezoteliom abdominal (cancer de mezoteliu, o membrană care îmbracă organele din abdomen). Comportamentul evaziv al oncologului a fost primul semnal că ceva e teribil de neînregulă cu boala lui, lucru confirmat imediat de primul popas într-o bibliotecă medicală. Studiile ştiințifice nu-i lăsau nici o speranță: mezoteliomul era “incurabil”, cu o medie de supraviețuire de opt luni de la data stabilirii diagnosticului.

Ce a făcut Stephen al nostru? După momentul cuvenit de disperare (care, din fericire pentru el, a durat doar 15 minute) s-a pus pe treabă. În primul rînd pe gîndit. Iar în urma acestui proces a făcut trei observații:

1. O medie rezultă din medierea unui interval de valori. Prin urmare, dacă media supraviețuirii era de opt luni, însemna că jumătate dintre persoanele cu mezoteliom trăia mai puțin de opt luni, în timp ce cealaltă jumătate supraviețuia mai mult. Tînăr, nefumător şi cu avantajul unui diagnostic precoce şi al accesului la tratamente de ultimă oră, Stephen nu a putut decît să spere că el unul se afla în jumătatea cea bună.

2. Curba de supraviețuire, asimetrică, este mai “înghesuită” în partea din stînga (cea care include cazurile care supraviețuiesc între zero şi opt luni) şi are spre dreapta o coadă mult mai lungă, care se poate întinde pe parcursul a cîțiva ani. Din nou, Stephen nu a găsit nici un motiv pentru care nu s-ar fi regăsit chiar la capătul bun al acestei curbe.

3. Datele de supraviețuire la care avea acces se refereau la persoane tratate cu mulți ani în urmă, cu metode existente la vremea respectivă. Terapii mai noi l-ar fi putut plasa pe el într-o altă curbă de supraviețuire, cu o medie mai mare şi o “coadă” sensibil mai lungă. Care să se suprapună eventual – a plusat din nou Stephen – peste momentul unei morți de cauze naturale, survenită ca urmare a procesului de îmbătrînire.

Astfel, din trei observații simple şi tot atîtea deducții logice optimist forțate în avantajul său, Stephen şi-a prelungit – cel puțin în teorie – viața cu cîțiva ani.

În practică el a mai trăit încă 20, fiind răpus nu de mezoteliom, ci de un cancer de plămîni.

Iar de aici o lecție simplă: statistica are rolul de a informa, nu de a da sentințe.

(cele de mai sus sînt povestite de către Stephen Jay Gould însuşi într-un eseu intitulat “Nu mediana este mesajul“, care poate fi citit – în limba engleză – pe site-ul unui alt supraviețuitor de cancer remarcabil)


Leave a comment

Your email address will not be published.

15 thoughts on “statistica ne omoară