Sticle mici, esențe tari (foto: www.daylife.com)

Runda a doua.

“La ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar?” probabil că se întreabă cu năduf Unchiul Sam privind mai către sud dinspre Florida lui cea însorită. Sau altfel spus, la ce-i trebuie Cubei un “Centru de Imunologie Moleculară”?

Păi, de exemplu –  şi după cum am aflat deja – ca să crească producția unui anticorp monoclonal (nimotuzumab) folosit în tratamentul tumorilor cerebrale şi al cancerului de cap şi gît şi obținut prin cercetare proprie.

Sau – după cum aflăm zilele astea – ca să producă primul şi deocamdată singurul vaccin (lansat sub numele de CIMAvax-EGF) din lume util în terapia cancerului de plămîni avansat.

Cuba şi România sînt două țări foste surori pornite cîndva braț la braț pe ambițiosul drum avînd drept punct terminus comunismul, viitorul de aur al omenirii. După o revoluție dubioasă, România şi-a lăsat toată zestrea – adunată cu trudă pe ogoarele şi prin uzinele patriei – pe mîinile încăpătoare ale unor neamuri mai de departe, care s-ar fi priceput chipurile să o administreze mai bine. Apoi s-a apucat să trăiască pe datorie pînă cînd amabilele ei rude – recte tataia NATO şi coana Europa, căci despre ei era vorba – i-au tăiat linia de credit, lăsînd-o flămîndă, înfrigurată şi, desigur, extrem de ambetată.

Prin comparație, surata ei de gintă latină de peste ocean – deşi înțepenită într-o revoluție care nu se mai termină – se pare că se descurcă mult mai bine. Chiar dacă mai tresare noaptea din somn cu gîndul la yankeii care îi suflă pofticios în ceafă de la o doar zvârlitură de embargou peste Golful Mexic. Cum de reuşeşte asta? Că de săracă e săracă şi ea, săraca (am fost acolo, sînt înțesate alimentarele lor cu rum Havana Club şi cu cigarros precum erau înainte-vreme ale noastre pline de creveți vietnamezi). Dar pe cît e de modestă, pe atît e de firoscoasă, astfel încît puținii bani pe care îi are la dispoziție îi investeşte nu în plasme şi în merțane, ci în educație şi în sănătate.

Adică taman acolo unde blonda noastră Ileană Cosînzeană dîmbovițeană taie mai abitir zilele astea.

Căreia tare mă tem că nu i-ar strica un schimb transoceanic de experiență, în buna tradiție a întrecerilor socialiste de odinioară.

(prima parte a povestirii de astăzi a fost inspirată de un articol al agenției Xinhua, în timp ce divagația de final a fost cel mai probabil provocată de nişte nopți mult prea lungi care urmează unor zile în care nu se întîmplă nimic)