Sînt sigur că toți cei care am citit pe nerăsuflate incredibila poveste a superşoarecelui iute devorator de celule canceroase ne-am întrebat la un moment dat cu justificată mirare: bine frate, dar de ce numai el şi nu şi (toți) ceilalți confrați şoareci?

Iar mai apoi (în barbă, dar cu firească invidie): şi în definitiv, monşer, ce are el şi nu am eu?

Păi – pentru început – superşoarecele nostru stă foarte bine la capitolul genetică. Şi nu mă refer aici la ştiința respectivă – că nu cred că superşoarecele nostru a trecut vreo zi pe la şcoală – ci la zestrea sa genetică, la spirala ADN cu care l-a dotat maica lui şoricioaica (dimpreună, bineînțeles, cu taica lui şoricioiul). Superşoarecele nostru s-a născut pur şi simplu superşoarece – tot la fel precum Superman s-a născut Superman – şi nu şi-a dobîndit nicidecum supranaturalele lui puteri la pachet cu cei şapte ani de-acasă.

Toate bune şi oarecum frumoase pînă acum, însă ce ne facem noi, cei mulți, care nu ne-am ales la marea împărțeală cu nişte gene mai acătării? Avem vreo şansă reală în fața cancerului sau ne resemnăm şi ne bucurăm de viață atît cît mai putem?

Sau, ca să reiau întrebarea lui David: Putem spera ca un sistem imunitar obişnuit, de om normal, să fie capabil de a îndeplini sarcini extraordinare?

Răspunsul, prieteni, nu e – din fericire – vînare de vînt. Avem cu ce şi putem să o şi facem, trebuie doar să mai ştim şi cum. Iar tot ce trebuie să ne preocupe – uşor de zis – este să ne îngrijim mai îndeaproape de sistemul nostru imunitar, mai exact de faimoasele sale “celule albe” (sau leucocite). Depindem într-o măsură mai mare decît ne-am fi putut închipui de “bunăstarea” lor. Cea care le asigură acestora combativitatea în lupta cu boala malignă, să dea tot ce au mai bun în confruntarea directă cu cancerul.

Floare de lotus (foto: www.serendipity-tea.ro)

Există studii care arată faptul că, asemenea unor soldați destoinici, celulele imunitare se comportă mai bine pe cîmpul de bătălie atunci cînd:

1) sînt tratate cu repect (adicătelea sînt bine hrănite şi protejate de toxine);

2) comandantul lor – recte fiecare dintre noi – îşi păstrează sîngele rece şi capul pe umeri (respectiv îşi înfruntă emoțiile şi acționează echilibrat).

Bine-bine, dar cum putem noi să ne “ocupăm” de nişte entități pe care nici nu le vedem? Care, chiar dacă se plimbă în voie prin interiorul nostru, nu ne dau – pe de altă parte – nici o socoteală?

În teorie sună complicat. În practică o să vedem că e mai simplu decît credem.