M-a căutat zilele trecute, destul de alarmat, un prieten de departe.

Tatăl lui tocmai primise un diagnostic de cancer de prostată (într-o formulare dealtfel destul de laconică), iar chirurgul își pusese deja bisturiul deoparte pentru intervenția care “nu trebuia să mai întîrzie mai mult de cîteva zile”.

Strivit între ambiguitatea diagnosticului și incertitudinea privind abordarea terapeutică pe de o parte, și dorința de a-și ajuta tatăl lui în condițiile în care îi despart mai multe mii de kilometri, pe de alta, amicul meu nu știa pur și simplu ce să facă.

Căutare (sursa: www.anitabora.com)

M-am simțit ca la un examen practic inopinat. Aveam în fața mea un caz real, un om care se confrunta cu boala despre care eu îmi dau de ceva vreme cu părerea, un om pe care, pe deasupra, îl mai și cunoșteam. Era nevoie de un răspuns concret, de un răspuns specific și mai ales, de un răspuns rapid. Un răspuns pentru care nici măcar nu aveam toate datele pentru a-l formula.

Am stat cu prietenul cam o oră pe skype și am dezbătut-o pe toate fețele. I-am spus despre screening-ul care nu se mai recomandă, despre abordarea terapeutică – destul de comună în cancerul de prostată – descrisă ca “watchful waiting” (așteptare vigilentă), dar și – ca ultim resort – despre opțiunile terapeutice chirurgicale variate și din ce în ce mai “blînde” pe care mai nou pacienții le au la îndemînă.

Însă înainte de toate i-am sugerat – cum dealtfel o fac de fiecare dată – să se asigure de corectitudinea diagnosticului, respectiv să mai ceară (cel puțin) încă o opinie terapeutică. Nu trebuie – ba chiar e mai mult decît imperativ – să luăm de bun primul diagnostic și să ne repezim la orice tratament “descoperit” sub imperiul emoției.

Sînt decizii din viața noastră asupra cărora pur și simplu nu mai putem reveni.