Prietenul meu? (foto: www.blog.world-misteries.com)
După introducerea – care multora le-ar putea părea senzaționalistă – de ieri, e cazul să mă explic puțin.
Poate că – vor recunoaște unii – zahărul nu ne e chiar cel mai bun prieten; însă chiar dușman? Și nu doar un dușman oarecare, ci chiar cel mai mare dintre ei !?
Recunosc că, deși am mai scris despre zahăr și efectele lui nefaste asupra sănătății noastre, nu eram, la momentul respectiv (după cum probabil nu sînt nici acum) pe deplin conștient de întregul rău pe care ni-l poate face acesta. Fie și numai dacă avem în vedere rolul esențial al zahărului – că e alb, brun sau kaki cu picățele – în toate fazele de manifestare a cancerului, începînd cu favorizarea, trecînd prin inducere și terminînd cu întreținerea acestuia.
După ce a dezvoltat mai întîi o adevărată fobie împotriva grăsimilor – fie ele saturate sau hidrogenate – omenirea (de fapt emisfera ei vestică, pentru că aici e buba) a realizat brusc că are o problemă și mai mare. De fapt adevărata problemă pentru că, prin comparație cu grăsimile, dulciurile sînt precum bomba atomică pe lîngă praful de pușcă.
Iar spre deosebire de primele, care ne asaltează de regulă doar după mesele principale (și prin urmare sînt relativ ușor de combătut), cele din urmă ne ispitesc sub cele mai variate forme, culori și stări de agregare.
Astfel încît americanii, care s-au prăjit mai întîi bine de tot cu grăsimile, s-au trezit acum de-a dreptul încleiați în șerbet și caramel. Drept pentru care trag un adevărat semnal de alarmă și propun – nici mai mult nici mai puțin decît – reglementarea consumului de zahăr într-un mod similar cu cel al … alcoolului.
Au înnebunit oare americanii? Cel mai probabil că nu.
O să vedem în continuare și de ce.
