Astăzi e o zi care n-ar trebui să existe. Încropită din resturi, înghesuită în calendar o dată la patru ani, taman cînd e lumea mai ocupată cu venirea primăverii … în sfîrșit … și tot restul. Acesta e un articol care nu ar trebui să existe. Însă realitatea – mereu proaspătă, surprinzătoare mereu – îl face să fie.
Se prea poate că da, potrivit principiului libertății de exprimare. Chiar dacă – cel puțin în cazul lor și asta exclusiv în opinia mea – este vorba doar despre libertatea de a spune prostii (asta ca să nu zic blăstămății).
Nu știu dacă ați remarcat, însă mai toate poveștile noastre se termină cu un stop-cadru pe perechea Făt-Frumos – Ileana Cosînzeana care, după ce au învins – în urma unui lăudabil și exemplar efort de echipă – balaurul cel cu multe capete, trăiesc “fericiți pînă la adînci bătrîneți”. Nimic despre cum își împart drăguții de ei trebile prin gospodărie.
Ca să vezi unde s-a putut ascunde perfidul cancer atîta timp. În spatele unei biete proteine! Noroc cu cercetătorii – de astă dată cei adevărați, adică englezii – care au dibuit-o.
Zice-se că celebra băutură cu pretenții răcoritoare a luat-o pe urmele suratei cu același nume de familie și care se prezintă cunoscătorilor doar sub formă de praf alb. Oricît ar suna de incredibil, se pare că mai nou coca-cola a ajuns obiect de contrabandă. Pe aceleași cărări cunoscute și bătătorite dintre Mexic și Statele Unite și în același sens.
Nu vă faceți iluzii! Pentru că siluirea (citește “modificarea genetică”) plantelor nu e decît ultimul cadru al unui film în care acestea au fost terfelite, zdrelite, storcite (citește “înmuiate, mărunțite, hidrolizate”), pentru a ne fi în cele din urmă oferite nouă drept mîncare. Vorbesc aici despre tot felul de produse “naturale”, care dealtfel numai naturale nu sînt.
Dacă tot am vorbit despre două plante rele – ciupercile psihotrope și marijuana – care ne pot face bine, să vedem acum cum de se întîmplă de ajung plantele bune să ne facă rău. Totul a început – normal – cu o idee generoasă: să hrănim pînă la unul tot mai mulții locuitori ai frumoasei planete albastre.
După ciuperci a venit acum rîndul ierbii. Și nu orice fel de iarbă, ci chiar vestita marijuana. Drept pentru care, pentru a vedea ce se întîmplă în acest nou episod, ne mutăm tocmai în Israel. Acolo unde un grup de cercetători sînt de părere că mai mulți medici ar trebui să recomande marijuana pacienților cu cancer.
Dispărute recent dintre atracțiile turistice ale Amsterdamului, ciupercile magice (citește “halucinogene”) revin mai nou în forță. De data asta în studii medicale cît se poate de respectabile. Asta pentru că psilocibina, componenta chimică responsabilă pentru “călătoriile” extrem de colorate provocate amatorilor de senzații tari, oferă pe de altă parte o – deocamdată – promisiune în tratamentul depresiei.
“OMS (Organizația Mondială a Sănătății) declară război cancerului”, citesc pe un site pe care mai adăst din cînd în cînd pentru cîte o lectură. Problema e că au mai făcut-o și alții, fără prea mare succes însă. Iar asta pentru că, pentru a cîștiga un război, trebuie să știi ce arme să iei cu tine cînd pleci la luptă (vorba ceea: “a plecat la război fără pușcă”).
Grea sarcină ar mai avea azi fata cea mică din poveste. Căci dacă micul ei truc cu sarea în bucate i-a adus atunci cîștig de cauză (în dauna surorilor ei mai mari care au mizat pe zahăr și pe miere), nu e deloc sigur că astăzi ar mai avea același succes.
Dacă tot sîntem la capitolul “haz de necaz”, atunci să o ținem tot așa. După cum se vede și orice s-ar spune, are și sindromul ăsta cu nume imposibil avantajele lui (sau cel puțin pentru unii). Chiar dacă cei mai mulți dintre beneficiari – precum simpaticul domn din fotografie – nici nu au probabil habar de existența lui.
Nu-i așa că nu ați auzit de așa ceva? Păi nici nu aveați cum. Pentru simplul motiv că nici nu există. Dar de ce nu există? Păi e și mai simplu: pentru că girafele nu fac mănîncă de la fast-food.
Bine-bine, sindromul metabolic în sus, sindromul metabolic în jos. Dar pînă la coadă, despre ce vorbim? Ia să vedem noi așadar ce e sindromul metabolic și cam ce vrea el. Pe rînd, în ordine inversă: 1. Sindromul metabolic nu vrea nimic; de fapt, dacă nu l-am provoca, el nici măcar nu ar exista. 2. Sindromul metabolic este un grup de condiții (afecțiuni) medicale care înseamnă tot atîția factori de risc pentru o serie de boli cronice precum: boala coronariană (dar și alte boli cardio-vasculare), diabet (de tip 2), accidente vasculare cerebrale și cancer.
Că veni vorba despre sindromul metabolic, această struțo-cămilă a medicinii vestice. Mi-am zis că, dacă tot m-am împiedicat de el, poate n-ar strica să fac o cercetare rapidă privind progresul făcut de știința medicală în cunoașterea, înțelegerea și, de ce nu, tratarea acestuia. Îmi amintesc că (prea) multe necunoscute îl asaltau încă de pe cînd îmi toceam și eu coatele prin băncile școlii medicale. Iar situația nu părea să se schimbe într-un ritm prea promițător nici în anii ce au urmat.
După ce am dat precauți două ture în jurul ei, să intrăm direct în problemă. Sînt din ce în ce mai mulți copii supraponderali sau obezi (deocamdată fenomenul e mai întîlnit în America, însă România recuperează rapid). Iar medicii pediatri încep să descopere tot mai multe legături între metabolismul zahărului, afectarea hepatică și epidemia de obezitate.
După introducerea – care multora le-ar putea părea senzaționalistă – de ieri, e cazul să mă explic puțin. Poate că – vor recunoaște unii – zahărul nu ne e chiar cel mai bun prieten; însă chiar dușman? Și nu doar un dușman oarecare, ci chiar cel mai mare dintre ei !? Recunosc că, deși am mai scris despre zahăr și efectele lui nefaste asupra sănătății noastre, nu eram, la momentul respectiv (după cum probabil că nu sînt nici acum) pe deplin conștient de întregul rău pe care ni-l poate face acesta.
Dacă vi-l închipuiți ca pe un personaj întunecat și misterios, eluziv dar în același timp profund agresiv, genul de individ malign pe capul căruia s-a pus o recompensă imensă și care este urmărit de către toate serviciile secrete prin filmele de Oscar de la Hollywood, ei bine nu. Vă înșelați amarnic.
Din același ciclu de succes “Eu le-aș lăsa, dar nu mă lasă ele pe mine!”, încă o poveste îmbibată de o pasiune similară celei trăite de Stacey Irvine cu nuggets-urile McDonald’s. De data asta vorbim despre bărbat de două ori (și mai bine) mai în vîrstă, a cărui obsesie – chiar dacă mult mai volatilă – e la fel de albastră ca și fumul țigărilor la care nu poate renunța.
Ne-a intrat în case ani la rînd (din păcate doar pe micul ecran) arătîndu-ne din toate pozițiile – împreună cu bunele ei prietene Carrie, Samantha și Charlotte – cam cum stă treaba cu sexul, în (exagerat de) popularul serial intitulat, normal, “Totul despre sex”.
