Am ajuns, iacătă, în cel de-al treilea an de stat de vorbă despre cancer.

Un răstimp în care am scris şi am învățat, am învățat şi am scris. Am parcurs astfel un drum al cunoaşterii şi al înțelegerii pe care nu mi l-aş fi putut imagina dintru început. Iar dacă într-o bună parte a acestui parcurs am mers pe rolul – important, dealtfel – alimentației în cancer (mergînd pînă la a exaspera pe unii prin tot felul de interdicții mai mult sau mai puțin explicite la care îi invitam să se supună), simt că a venit momentul unei abordări mai apropiate de esența a ceea ce reprezintă cancerul (aşa cum îl văd eu în prezent).

Puterea gîndului (foto: www.energyfanatics.com)

Spun asta pentru că am ajuns să înțeleg un lucru (pe care îl intuisem de ceva vreme în privința fumătorilor – vezi şi cazul extrem al chinezoaicei care a scăpat de cancer în ciuda faptului că s-a apucat să fumeze): contează mai puțin ce faci, important este cum o faci! Altfel spus, dacă fumezi din convingere ai toate şansele să o iei pe urmele bunicului care a prins suta cu țigara în gură. Dacă însă o faci din imitație, cu teamă şi cu un sentiment ascuns de vinovăție, mai bine lasă-te imediat.

Iar aici ajungem la rolul psihicului. Care psihic e mai puternic decît un container de țigări papaciocate şi decît un tir de hamburgeri hăpăiți şi de cole gîlgîite (şi rîgîite), laolaltă. Cancerul vine de se aşează doar acolo unde şi doar atunci cînd psihicul nostru slăbeşte. Sau oboseşte. Sau nu-i mai pasă. Doar acolo şi doar atunci cancerul simte nevoia să ne viziteze, ca urmare a ceva ce el ia drept o invitație din partea noastră.

Cancerul vine doar dacă noi îl chemăm.