De-a ciclopul în parc (foto: www.culturejapan.jp)

Dacă ar fi să cred tot ce se mai scrie prin ziare, mi-aș putea deja permite să mă relaxez. Complet, total și ireversibil.

Omenirea va fi se pare, în cele din urmă și pînă la coadă, salvată. Carevasăzică inclusiv eu, ca parte cu drepturi depline a acestei omeniri.

Iar acum vine partea de-a dreptul interesantă: această (nou-anunțată) salvare nu ne vine nicidecum prin mila unui Dumnezeu descurajat de repetatele noastre eșecuri la capitolul bună-purtare și nici – Doamne ferește! – prin străduința vreunui mesager divin care a căpătat întru eternitate trecere înaintea lui pentru păcatele noastre cele de toate zilele. Nu.

De data asta salvarea colectivă ne vine – că vă vine sau nu să credeți – de la o … oaie. Și nu, nu e vorba despre Dolly, celebra oaie clonată care ne-a făcut la un moment dat pe toți să ne simțim cumva nemuritori (motiv pentru care, într-un acces necontrolat de recunoștință, celebra revistă Time a simțit nevoia s-o facă de oaie nemurind-o pe coperta unuia din numerele sale).

Dolly, oaia nemuritoare!

E vorba despre o oaie de-a noastră, din popor, fără pedigree și lipsită de orice ambiție la faima internațională. De loc dintr-un sătuc uitat de lume de undeva de la poalele munților Ararat din Turcia, oaia noastră a făcut ce-a făcut și-a fătat un miel cu un singur ochi.

Mare lucru, veți spune, așa cum am zis și eu și cum probabil o spun toți fanii Legendelor Olimpului. Căci măsurat – la propriu și la figurat – cu ciclopul Polifem (cel care l-a întîlnit – și ce întîlnire! – pe însuși Ulise), mielul nostru nu poate fi decît un “ilustru” epigon.

Poate, numai că mielul nostru se pare că deține, potrivit distinșilor jurnaliști, o cheie. Nu pe cea a tinereții fără bătrînețe și a vieții fără de moarte – pe asta o găsiți într-un basm românesc. Nici pe cea a perpetuei sănătăți, care ar fi o derivată directă a primei. E vorba de o cheiță ceva mai mică, însă suficient de importantă cîtă vreme ne-ar asigura vindecarea de cancer.

Cancer am zis? Ei, nu orice fel de cancer ci, deocamdată, cel cutanat. Și nu orice fel de cancer cutanat, ci doar carcinomul bazocelular. Și nici măcar aici nu putem vorbi despre o (posibilă) vindecare decît la o parte din cazuri. Iar cifrele sînt oricum prea mici pentru a fi menționate (sună deja precum povestea cu Volga sovietică, nu-i așa?).

Care e cheia și unde e ea ascunsă? Aici – era și timpul – intervine știința, care o identifică drept o substanță (ciclopamina – acum vedeți legătura?) extrasă dintr-o plantă cu care se hrănește oaia ca să poată produce, normal, ciclopi.

Polifem de Ararat (foto: www.jurnalul.ro)

Acum, eu nu știu cît de normal și de dorit e ca, în loc de miei, să începem să ne alegem cu ciclopi. Drept pentru care nu înțeleg nici cum un compus chimic cu asemenea efecte pe bietele mioare poate fi benefic pentru îndepărtatele lor rude bipede (adică noi). Și deloc nu poate intra în capul meu cum o moleculă cu efecte clar mutagene (care adicătelea afectează ADN-ul) și monstrogene (vezi foto) poate fi preamărită – nu atît de un jurnalist profund excitat în confuzia lui, cît de “oameni de știință” cu patalama la mînă – ca un adevărat izvor al mîntuirii.

Misterioase mai sînt căile științei.