… se încheie pentru noi aici.

Chiar dacă el durează de peste o sută de ani, pentru noi o săptămînă e mai mult decît de ajuns. Şi chiar dacă va mai dura o sută de ani, tot nu merită mai mult. Pentru că nu e războiul nostru, ci al lor. De fapt nu e nici măcar un război adevărat, ci doar un spectacol de prost gust în care noi sîntem doar spectatori şi victime.

În primii ani de după revoluție, tineri cu ochii abia mijiți în democrație căutau cu disperare modele. Pe care încă le mai găseau, deşi din ce în ce mai greu cu fiecare zi care trecea. Erau dintre cei cîțiva seniori trecuți prin puşcăriile comuniste, munca silnică la canal, deportarea prin cotloane uitate de lume din Bărăgan – totul într-o atmosferă de inimaginabile, inumane presiuni şi umilințe securistice. Aceşti oameni avuseseră puterea să supraviețuiască anomaliei comuniste iar acum aveau din nou libertatea să vorbească despre o viață pe care cei mai mulți dintre noi o cunoşteam doar din cărți sau din filme.

Unul dintre ei – un distins lider țărănist – a fost întrebat la un moment dat de un (prea) tînăr reporter care îi sînt preferințele în materie de băuturi. La care el a răspuns simplu că apreciază întotdeauna un pahar de vin bun. Bine-bine, dar ce părere aveți despre coca-cola sau pepsi, a insistat junul, vădit surprins că niciunul dintre noile simboluri ale democrației vîrîte nouă pe gît cu anasîna nu-şi găseau loc în discursul venerabilului. Răspunsul acestuia, venit la fel de prompt şi de firesc, a fost că nu are ce să aprecieze la o băutură cu gust de cremă de pantofi.

Un răspuns pe care în mod cinstit nu am avut cum să-l combat, dar pe care l-am considerat, cu mintea mea necoaptă de atunci, uşor răutăcios. Opinie pe care între timp mi-am reconsiderat-o. Asta cu toate că pentru mine gustul democrației a luat prima dată forma unei sticlă de coca-cola savurată pe o terasă din Budapesta, în anul de grație 1990.

Deh, ale tinereții valuri!