O zi națională care a ajuns din păcate să semnifice prea puțin pentru un neam încăput pe mîinile unei conduceri – în cel mai bun caz – haotice.

Dar  şi – pentru noi cei puțini care ne întîlnim pe acest blog – ziua în care marcăm prima jumătate de an de activitate.

O zi în care nu pot să nu mă gîndesc la poporul meu ca la un bolnav tot mai slăbit din cauza unui cancer tot mai agresiv.

Mi-e destul de clar că nu am ce să fac pentru a schimba, sau măcar pentru a îndrepta, situația în care a ajuns marele pacient colectiv în care sînt şi eu o părticică. Nu pentru că nu aş şti, nu aş vrea sau nu aş putea. Ci pentru că simt că vocea mea, precum a multor altora, nu mai contează. Cineva acolo sus, în zona unde ar trebui să se afle creierul, a decis să mă ignore.

Degeaba? (foto: www.billysrentals.com)

Cam la fel se întîmplă şi în cazul nostru, al oamenilor. Ajungem să ne îmbolnăvim, uneori de moarte, pentru că nu ştim sau nu sîntem dispuşi să ascultăm semnalele pe care corpul nostru ni le transmite prin fiecare celulă a sa, cu multă vreme înainte de a renunța la luptă. O facem doar atunci cînd e prea tîrziu, atunci cînd treziți la realitate, sîntem brusc în stare să facem orice ca (ne) să fie bine. Numai că (ne) e mult mai greu odată răul instalat.

Cam atît pentru această zi aparte.