Terry Fox (foto: www.983flyfm.com)
Am tot vrut să scriu despre asta, însă mereu a apărut cîte ceva.
În Cuba cîteva zeci de mii de alergători au luat parte zilele trecute la maratonul anual Terry Fox. Denumit și Maratonul speranței și organizat în peste 50 de alte țări, evenimentul este dedicat unui tînăr canadian care, la doar 18 ani și cu un picior amputat din cauza cancerului, a decis să înceapă o cursă de-a lungul țării pentru a strînge fonduri pentru cancer. După cîteva mii de kilometri alergați și 24 de milioane de dolari colectați, Terry s-a retras la nici 23 de ani ca să – vorba poetului – moară puțin.
Nu știu dacă și cîți bani s-au strîns în Cuba cu această ocazie. Însă faptul că, într-o țară plină de lipsuri de tot felul, cîteva mii de oameni au decis să susțină o cauză mai degrabă abstractă înseamnă ceva.
Am fost în Cuba și am văzut oameni nevoiți altfel să trăiască din cîțiva firfirei pe lună (salariul acolo e de cam 15 dolari, indiferent de profesie sau de slujba avută), dar care se bucurau – era ajunul Crăciunului – de parcă nu mai era mîine.
Mi-am amintit atunci de anii în care și în țara noastră, în ciuda privațiunilor de tot felul, oamenii erau mult mai aproape unii de alții. Între timp nu numai că nu ne-am atins obiectivul de a deveni mai bogați material (băncile știu de ce!), dar am pierdut pe parcurs și ce aveam sufletește mai de preț.
Alergăm într-un maraton în care noi tot pierdem.
Iar nimeni altcineva nu cîștigă.
(inspirat de un articol de pe Xinhua online)
