Mickey Mouse

Nu facem nici un secret noi oamenii din faptul că nu prea ne înnebunim după şoareci.

Iar pentru asta stau mărturie – fie şi numai – numeroasele mijloace pe care le-am creat pentru a-i ține cît de cît la respect (dacă la distanță nu prea reuşim). De exemplu, imediat ce rostim cuvîntul “cursă” (în sensul de “capcană”), completarea firească ce ne vine instantaneu în minte este “de şoareci”. Iar noțiunea de “otravă” ne poate duce cu gîndul la multe, însă prima conexiune pe care o facem involuntar este tot “de şoareci”.

Cu atît mai remarcabil aşadar curajul lui Walt Disney de a ne propune ca personaj-erou pentru desenele sale animate nici mai mult nici mai puțin decît un … şoricel. Pe spatele căruia şi-a construit apoi o faimă mondială, dar şi o întreagă lume a fanteziei de care ne bucurăm cu toții, copii mai mici sau mai mari.

Dar nu despre Mickey Mouse vreau să vorbim astăzi. Căci, cu toate giumbuşlucurile pe care le face şi cu toate zîmbetele pe care ni le smulge, el şi-a cîştigat de mult un loc în inimile noastre.

Astăzi aşadar vreau să vorbim tot despre un şoarece-erou, însă unul necunoscut. Un şoarece de laborator, unul dintre milioanele care mor anual prin institutele de cercetare din întreaga lume pentru ca noi oamenii să avem la dispoziție medicamente mai bune.

Ajunşi în acest punct voi face, înainte să alunec pe o pantă susceptibilă de patetism, o mică paranteză. E deja un loc comun faptul că multe dintre descoperirile importante ale lui Homo Sapiens au fost făcute din greşeală sau în timp ce căuta altceva. De exemplu, sugativa a apărut pentru că un muncitor a uitat să toarne clei în pasta din care urma să fie produsă o nouă şarjă de hîrtie. Iar Viagra ar fi rămas probabil încă unul dintre proiectele eşuate în căutarea unui medicament hipotensiv dacă mai mulți bărbați incluşi în studiile clinice nu ar fi raportat un anume … efect advers.

Revenim acum la şoarecele nostru, parte a unui proiect de cercetare al unui profesor de biologie care studia nu cancerul, ci … metabolismul grăsimilor. Studiu al cărui protocol necesita administrarea unor celule cancerigene extrem de agresive în abdomenul unor şoareci. Iar pentru că nici un şoarece astfel “tratat” cu cîteva mii de astfel de celule nu rezista mai mult de o lună, stocul de şoareci vii trebuia în permanență reînnoit. Pînă într-o zi cînd …

Asistenta profesorului injectase un grup de şoareci cu o doză standard de două sute de mii de celule cancerigene. După cîteva zile însă unul dintre ei avea abdomenul perfect plat. Intrigată, asistenta a repetat injecția tot fără nici un succes apoi, la sfatul profesorului, a dublat doza. La fel ca şi înainte, fără nici un efect. A recurs apoi la o doză de zece ori mai mare. Inutil însă. Şoarecele nostru pur şi simplu refuza să moară.

Profesorul a decis prin urmare să preia afacerea în mîinile sale. Şi a plusat – în zadar, după cum vom vedea – întîi cu douăzeci de milioane de celule (de 100 de ori doza), iar mai apoi cu 200 de milioane (de 1.000 de ori doza!).

La opt luni de la prima injectare – şi după doze astronomice de celule cancerigene extrem de agresive – şoricuțul nostru era bine-mersi. Moment în care profesorul a trebuit să admită … imposibilul: anume că avea în fața lui un şoarece rezistent în mod natural la cancer.

(continuarea incredibilei poveşti a acestui anonim văr al lui Mickey – poveste spusă la gura sobei de nimeni altul decît David – în articolul următor)