(foto: www.wikipedia.org)
1 iunie, ziua în care toți copiii ar trebui să fie fericiți.
Să iasă cu părinții în parcuri ca să deseneze pe asfalt, să înalțe zmeie şi să alerge porumbeii. Pentru majoritatea copiilor toate acestea sînt lucruri fireşti.
Sînt însă şi copii pentru care ziua lor vine în fiecare an mai devreme. Copii care, fără să înțeleagă de ce, descoperă deodată că sînt diferiți de prietenii lor de joacă. Că nu se (mai) pot bucura împreună cu aceştia de lucrurile simple.
Sînt copiii bolnavi de cancer. Copii care devin maturi peste noapte, obligați prea de timpuriu să învețe să prețuiască fiecare clipă.
Astăzi, aceşti copii îşi sărbătoresc (din nou) ziua împreună cu toți ceilalți copii, doar că puțin diferit. Nu merg cu părinții în parcuri ca să deseneze, ci la spital, pentru analize şi tratamente.
Din fericire mai au alături de ei, pe lîngă părinți şi medici, şi mulți oameni de suflet. Un asemenea om, pe care am avut onoarea să-l cunosc personal, este doamna Olga Cridland de la Asociația P.A.V.E.L.
Un om care ştie ce înseamnă să ai un copil bolnav de cancer, un om pe care îl recomand tuturor celor care se află în această situație.
Adăugire: Am primit de la un prieten o informație despre o altă organizație care ajută copiii bolnavi de cancer – “Împreună pentru copiii cu cancer”, din Tg. Mureş. Asociația P.A.V.E.L. are sediul în Bucureşti.
“Copii care devin maturi peste noapte, obligați prea de timpuriu să învețe să prețuiască fiecare clipă”… mi-aminteste de o gradinita atasata la un mare spital parizian unde erau numai copii grav bolnavi . Dupa o activitate de pictura urma un moment de discutii legate de desenul fiecaruia. Era deja tarziu si educatoarea trebuia sa plece, programul se terminase de mult si mai ramaneau cativa copii care nu au avut timp sa vorbeasca despre desenul lor. Educatoarea le-a zis ca nu-i nimic, vor continua maine, la care unul din copii i-a raspuns ca nu e sigur deloc ca maine va mai fi in viata asa ca o roaga sa il asculte si pe el!
Un gand, o rugaciune pentru acei copii sau …ingeri, o mare plecaciune pentru educatoarele care pot sa lucreze in astfel de conditii psihice si afective!
îți mulțumesc pentru comentariu, îl voi posta la mărturii, cred că ne va face pe mulți dintre noi să reflectăm mai mult asupra lucrurilor simple
Pingback: fum la mîna a doua | tot ce (nu) ai vrut să ştii …
Pingback: … iar saxofonul va cînta din nou | tot ce (nu) ai vrut să ştii …
Pingback: clopoțelul sună pentru altcineva | tot ce (nu) ai vrut să ştii …
Pingback: generația de plastic | tot ce (nu) ai vrut să ştii ...