Doar o clipă ... (foto: www.xinhuanet.com)

Ieri se pare că a fost o zi de aniversare pentru Formula 1. Cei care o (şi ne) însuflețesc au sărbătorit 60 de ani de cînd s-a acordat primul premiu unui împătimit de viteză.

Un prieten care s-a lipit de cîteva zile de blogul meu, mi-a sugerat ieri dimineață să scriu un articol despre asta. I-am refuzat (politicos, sper) sugestia. Ce legătură poate fi între viteză şi cancer? m-am gîndit eu.

Apoi, în decurs de doar cîteva ore, am aflat de drama prin care trece Dan Nedelcu, tînărul care a pus saxonul jos pentru că mîna lui dreaptă nu-l mai ascultă. Pentru că ea, mîna lui dreaptă, e bolnavă de cancer.

Viața lui “DAX – the man with sax” s-a accelerat brusc. Dintr-o dată el trebuie să facă totul mai repede. Mult mai repede. Amețitor de repede, chiar. Printre altele, să strîngă repede bani, mulți bani, pentru a putea spera că va trece sănătos linia de sosire. Care pentru el e fixată dureros de aproape, în chiar marțea care vine. Atunci e programată operația care îl poate ajuta să ridice de jos saxofonul. Pentru a (ne) (în)cînta din nou.

Pentru Dan timpul nu mai are răbdare.

La fel cum nu a avut pentru tinerii români din Italia care s-au grăbit să se căsătorească înainte ca unul dintre ei să moară de cancer. La fel ca şi pentru copilul de la o grădiniță din Franța care a rugat-o pe educatoare “să îi vadă desenul azi, pentru că mîine …”

Pentru aceşti oameni, mîine poate foarte uşor să nu mai fie. Şi pentru ei, ca şi pentru tinerii care se urcă iar şi iar în acele ghiulele pe roți, cursa se poate sfîrşi oricînd.

Doar că, în timp ce unii trăiesc în viteză căutînd parcă moartea, ceilalți o fac pentru a fugi de ea.