Azi, în timp ce navigam seren şi imperturbabil prin ciberspațiu, m-am izbit frontal, la o viteză de mai mulți maci*, de lamentația unui alt căuzaş virtual. Care, cu papilele gustative neconsolate şi bulbul olfactiv regresat la un stadiu vestigial, deplîngea cu lacrimi megabitice lipsa din galantarele patriei a brînzei topite simple. Pe care să o combine – pohta ce-a pohtit – cu un “parizel” rozaliu moartea pancreasului.

Karel Dujardin - Femeie mulgînd o vacă roşie (www.wikipedia.org)

Nu am nimic cu gustul omului. Fie şi numai pentru că nu mai departe de acum un an aş fi sărit direct la tiroida oricui s-ar fi încumetat să-mi sugereze pe ce anume să-mi testez eu enzimele digestive.

Nu am rezistat însă ispitei unui nevinovat comentariu. Astfel încît, în şirul de confirmări, aprobări, consolări sau recomandări de la varii con-simțitori, i-am înfipt confratelui în circumvoluțiuni următorul ghimpe dubitativ:

“văd că ai o problemă cu aromele; eşti sigur că măcar brînza era brînză?”

După care i-am agățat pe un lob şi un cîrlig-invitație către un eseu ceva mai amplu pe această temă.

Poate se mai gîndeşte o dată.

*maci – în acest caz particular, pluralul de la mach.