Pînă şi furnica ... (www.wikipedia.org)

Avem care va să zică cele mai felurite metode de a ne îndestula cu zahăr. Să ne punem şi în cap, la o adică (ceea ce, într-un sens desigur figurat, nu ar fi neapărat rău atîta timp cît zahărul este singurul “combustibil” cu care creierul nostru poate funcționa).

Problema apare atunci cînd acesta – creierul adică – devine un pic prea egoist şi ne îndeamnă cu lăcomie să îngurgităm din ce în ce mai mult praf (sau cristale sau cubulețe). Pînă la a ajunge în situația de a-şi pune un consîngean – recte pancreasul – într-o poziție nesustenabilă.

E adevărat că pînă la pancreas mai dă o mînă de celule ajutor şi ficatul. Care, ca un gospodar responsabil şi bun la toate, preia din sînge zahărul în exces şi îl ambalează frumos sub formă de glicogen, pe care apoi îl depune în vastele lui spații de depozitare ca rezervă pentru vremuri mai grele. Spații vaste am spus? Vaste poate, dar nu nelimitate.

Ca urmare, ficatul spune pas la un moment dat şi nu mai primeşte nici un gram din zahărul care continuă să curgă în valuri prin sîngele nostru. Şi uite aşa ajungem la ultima linie de apărare în fața dulcelui asalt: pancreasul. Care în mod normal produce hormonul ce ne ajută să ținem sub control nivelul de zahăr din sînge, anume insulina. Şi el chiar o produce, extrem de conştiincios, în ciuda “bombardamentului” zaharos la care îl supunem fără milă. Pînă la un moment dat cînd epuizat, pune enzimele jos, ridică steagul alb al capitulării insulinice şi ne aruncă direct în criză. Care în acest caz poartă numele de diabet zaharat.

De-aici vin bolile dumneavoastră (foto: www.wikipedia.org)

Diabetul merge bine, de regulă, cu alte asemenea precum bolile cardio-vasculare şi obezitatea. Iar obezitatea este un (re)cunoscut factor de risc pentru cancer. Pentru cele mai multe forme de cancer.

Şi iaca v-am mai spus o poveste. Care nu e una cu final fericit, e adevărat.

Dar stă în puterea noastră să o facem să fie.