S-a dus şi vara.

Iar cu ea dusă e şi repetabila povară a procesului – absolut natural şi sănătos dealtfel – de evaporare care ne deshidrata din oră în oră. Dar cu atîta cola la îndemînă nu am avut nici un motiv să ne îngrijorăm. Sau poate că ar fi trebuit?

Dacă vara s-a dus, înseamnă că a venit toamna. Iar.

Şi ca orice toamnă ne aduce, iar, gutui parfumate, miez de nucă nouă şi nostalgii – cum altfel decît – vechi.

În copilărie nu am băut prea multă cola. Nu că nu aş fi vrut, ci pentru că nu am putut. Coca-cola nu poposise încă pe meleagurile patriei, iar Pepsi-cola, deşi în teorie exista, în practică nu îl vedea mai nimeni în afara magazinelor cu circuit închis.

Acum însă, privind înapoi peste umăr, mă gîndesc că am fost un norocos. Pentru că astfel am putut să beau mai multă limonadă şi mai multă bragă. Care se găseau din belşug şi la discreție pe la mai toate cofetăriile din oraşul în care am crescut. Şi care au fost mult, mult mai sănătoase.

Ei bine, dacă limonada se mai poate savura fără probleme şi în zilele noastre, cu braga lucrurile s-au colorat un pic mai în albastru. Pentru că braga – mă întreb cîtă lume mai ştie ce înseamnă înşiruirea asta de litere – e o băutură pe cale de dispariție. Din păcate.

Bragagiu în Bucureşti (www.wikipedia.org)

A fost odată …

Braga bun

A fost o vreme cînd oamenii îşi potoleau setea (doar) cu apă. Eventual sub formă de ceai. Poate şi cîte o limonadă făcută în casă, din cînd în cînd. Sau, atunci cînd ieşeau la promenadă în oraş, o bragă. Pe care o cumpărau de la bragagiu, ademeniți de dulcea lui chemare: “Braga bun!”.

Bragagiul a plecat de pe străzile noastre, cu tot cu strigătul său desuet. Iar cît de curînd braga va rămîne şi ea o simplă intrare într-un dicționar.

Însă nu avem nici un motiv să ne îngrijorăm. Avem destulă cola.