Am fost, am văzut, au cîntat.
Cînd am intrat în sala plină de prichindei care ne aşteptau cuminți pe scăunele, am trăit un sentiment de un fel anume. Mi-am amintit ca şi cum ar fi fost ieri de momentele în care copil fiind – cu ceva ani în urmă – aşteptam şi eu alături de doamna educatoare vreun spectacol de păpuşi venit în vizită la grădinița noastră.
Cei doi, Maxim şi Alex, şi-au luat rolul foarte în serios şi au cîntat ca şi cum s-ar fi aflat pe o scenă de mare prestigiu, în fața unui public cunoscător. Ba chiar Maxim le-a explicat copiilor, în cuvinte simple, ce urmează să asculte.
După care doamna educatoare le mai spunea o dată, în limba maghiară, ce le spusese Maxim. Asta pentru că mulți dintre copiii de la secția maghiară au dificultăți în a comunica în limba română. Nici unul dintre ei nu a avut însă nici cea mai mică problemă în a înțelege limbajul universal al muzicii, atît de bine “vorbit” de cei doi oaspeți ai grădiniței lor.
După concert Maxim mi-a spus că i-a fost mult mai greu să le cînte acelor copii decît unei audiențe mature. Dar că sentimentele pe care le-a trăit în acea dimineață nu se compară cu nimic.
Am fost cu toții de acord că – pentru fiecare în felul lui – a fost o experiență unică. Un gînd bun pentru cel care a făcut posibil toată această istorie.
Chiar fain! Se vede că le-a plăcut și copiilor, stăteau ca niște sfințișori. Aș aplauda și eu, dar nu pot decât virtual.
@Daria B.: bune și aplauzele virtuale, le primim și pe alea și mulțumim.
Un gand bun si de la mine pentru cel care a facut posibila o istorie pentru pitici si unul pentru cel care a facut posibila o istorie secundara si sublunara in Arcadia 🙂
@arcadia: plecăciune …
Şi pe mine mă bucură faptul că acest concert a făcut pasul de la vis la realitate.
@Teodora: iar realitatea e că s-au chiar strîns niște bani pentru copiii din Alpha Transilvana, în urma acestui concert; un pas mic …
Pingback: monstrul dinăuntru | tot ce (nu) ai vrut să ştii ...