despre sindromul metabolic, la o bere 1


Ce berea mea ... (foto: www.bloomingtonbootcamp.com)

Dacă tot sîntem la capitolul “haz de necaz”, atunci să o ținem tot așa.

După cum se vede și orice s-ar spune, are și sindromul ăsta cu nume imposibil avantajele lui (sau cel puțin pentru unii). Chiar dacă cei mai mulți dintre beneficiari – precum simpaticul domn din fotografie – nici nu au probabil habar de existența lui.

Lăsînd gluma la o parte, îmi amintesc cum în copilărie, ieșiți fiind cu familia la un 1 Mai muncitoresc cu mici și cu bere, l-am întrebat pe un unchi cu burta ceva mai proeminentă ce ține în ea. După un foarte scurt moment de gîndire mi-a enumerat scurt și fără ezitare: “păi … rachiu … bere … oleacă de mîncare …”

Inspiratul – cum îl vedeam noi atunci – lui răspuns a intrat instantaneu în tezaurul de vorbe de duh ale cercului nostru de apropiați, care nu ezitau apoi să-l “citeze” la fiecare sesiune amicală de tachinare reciproc bășcălioasă.

Povestea mai puțin amuzantă e că, la un număr de ani după comicul episod, pentru unchiul meu au început să apară, implacabil, și consecințele prea puțin cenzuratului său apetit pentru tezaurizare din junețe. Una după una, ca la carte: hipertensiune, dislipidemie, intoleranță la glucoză (urmată apoi de un diabet de tip 2 manifest). Toate astea “încununate” de o “mîndrețe” de afectare cardiacă pentru care a suferit și o intervenție pe cord deschis.

Pentru unchiul meu vremea exceselor (din fericire nu și cea a vorbelor de duh) a trecut de mult, iar faptul că se află încă astăzi în viață se datorează în mare parte înțelepciunii cu care a știut la un moment dat să spună la modul cel mai serios “stop”.

Carevasăzică, încă o dovadă că se poate.


Leave a comment

Your email address will not be published.

One thought on “despre sindromul metabolic, la o bere