Iar cei care ne aduc minunata veste sînt, bineînțeles, inepuizabilii cercetători britanici (care, între noi fie vorba, se pare că nu prea sînt la curent cu eşecurile repetate şi răsunătoare ale colegilor lor americani în unilateral declaratul lor război împotriva, ați ghicit, cancerului).

Deloc descurajați de secolul pierdut al americanilor (de fapt al nostru, al tuturor), sturlubaticii englezi ne propun, într-un orizont de cam 10 ani, o încheiere relativ rapidă şi categoric favorabilă a ostilităților. Pasămite, printr-o nouă abordare a cancerului cu tratamente personalizate, dezvoltate potrivit profilului genetic al fiecărui pacient. (Fac o pauză pentru a savura momentul, prind cîteva clipe bune în care mă umflă optimismul, apoi revin la articol pentru a lua de-a fir a păr planul de bătaie.)

Citesc şi nu îmi vine să cred:

“Ar trebui să aspirăm la vindecarea cancerului, însă pentru oamenii cu boală avansată va fi o chestiune a unei mai bune îngrijiri, pentru ca ei să supraviețuiască mai mult – pentru mulți ani”, spune distinsul conducător al grupului de cercetători. Cu alte cuvinte, să trăiască mai mult – nu se precizează și în ce condiții – iar între timp să înghită, nu-i așa, cît mai multe medicamente și să “beneficieze” de cît mai multe servicii medicale (și uite cum toată lumea cîștigă). Și eu care credeam că medicina își propune să ne vindece, nu să ne transforme în dependenți de lux ai unui sistem bine uns.

Mergem mai departe pe culmile progresului științific:

“Cancerul apare adesea la oameni bătrîni, iar dacă putem să-i ținem în viață destul ca ei să moară de altceva, atunci transformăm cancerul într-o boală cronică.” Cuvîntul-cheie aici e “adesea”, un termen mai degrabă poetic decît științific. Altfel, cifrele absolute de incidență ale cancerului la vîrste (mai) tinere nu sînt deloc de neglijat, după cum arată un raport al altor distinși cercetători, englezi și ei (dar poate că din alt cartier). Cu cei mai tineri ce ne facem – ne rugăm să-i lovească tramvaiul, ca să nu apuce să moară de cancer? Căci ideea de a ne ține în viață pînă murim de altceva, trebuie să o recunoaștem, e genială în perversiunea ei – “doctorii” își bifează astfel reușita și pot ajunge la un moment dat, cu puțin noroc, să declare că lupta contra cancerului a fost, definitiv și fără echivoc, cîștigată. (De remarcat utilizarea explicită a sintagmei “boală cronică” – care presupune, nu-i așa, tratament cronic.)

Și englezul nostru conchide, într-un final apoteotic:

“Pe scurt, modul în care dezvoltăm acum medicamente pentru cancer este un eșec. În mod cert, ideea dezvoltării de chimioterapii desuete e depășită.” Nu am spus-o eu. Căci potrivit aceluiași distins cercetător, numai una din zece femei care primește chimioterapie răspunde la tratament. Poftim?

Pustiu (sursa: www.designyoutrust.com)

După cum se vede, stimabilii recunosc faptul că, cel puțin pentru moment, toate promisiunile de vindecare a cancerului din ultimele zeci de ani sînt doar vorbe goale (dacă doar 10% răspund, cîte dintre ele pot spera să se vindece?). De ce am crede atunci că, în doar zece ani, ceva miraculos se va întîmpla?

Ce e sigur – în ce mă privește – e că cercetătorii respectivi nu ar ajunge niciodată generali cu o asemenea strategie. Iar ceea ce ei ne prezintă ca pe o acțiune decisivă pentru un succes răsunător, pare mai degrabă o umilă încercare diplomatică de a obține, în cel mai bun caz, un armistițiu chinuit în fața unui adversar pe care sînt încă departe de a-l înțelege, necum să-l mai și învingă.

Sau, ca să parafrazez o zicere neaoșă plină de miez: “Doctore, ai învins cancerul?” – “Și el pe mine.”

(interpretare liberă a unei știri preluate de la nu mai puțin celebrii jurnaliști britanici de la Daily Mail)