Superşoarecele (foto: Wake Forest University)

Reluăm – de unde am lăsat-o ieri – povestea supranaturală a şoricuțului care, la zeci de ani de la aventurile uncheşului său Mickey, scria din nou istorie pentru neamul şoricesc.

Chiar dacă departe de a se bucura de faima rudei sale de la Hollywoood, şoricelul nostru de laborator s-a dovedit a nu fi cu nimic mai prejos față de acesta. Căci dacă primul a ajuns vedetă ca urmare a neîntrecutelor fapte de vitejie demonstrate în lumea benignă a desenelor animate, eroul nostru anonim s-a distins prin lupta surdă – dar nu mai puțin glorioasă – dusă cu celulele maligne, într-o lume cît se poate de reală.

Alintat de prieteni cu numele de “şoarecele numărul şase”, rozătorul nostru a devorat ca pe floricele batalioane – dar ce zic eu, armate! – întregi de celule cancerigene. Demonstrînd astfel pe viu şi fără putință de tăgadă că acele cazuri de regresie sau de vindecare spontană a cancerului pomenite de literatura medicală nu sînt simple ficțiuni.

Astfel forțați de un şoarece, noi oamenii am fost nevoiți să admitem faptul că există mecanisme mai puțin înțelese care ne pot ajuta să învingem cancerul. Unul dintre ele este reprezentat de puterea sistemului nostru imunitar, atunci cînd acesta se mobilizează în totalitate.

Pentru contribuția lui inestimabilă la progresul ştiinței, “şoarecele numărul şase” a devenit favoritul echipei de cercetare, primind şi un nume pe măsură: acela de “superşoarece”.

Moment în care profesorul a realizat că se confruntă cu o problemă esențială …

(dar despre asta, ca şi despre rezolvarea găsită de către acesta aparent insolvabilei dileme, în episodul nostru viitor)