Cancerul este, fără îndoială, o boală cumplită. În primul rînd prin complexitatea afecțiunilor pe care le numim generic “cancer”, lucru care explică şi dificultatea de a le diagnostica şi trata, ceea ce are drept consecință finală ratele de vindecare aflate încă departe de ce ne-am dori. Iar mai apoi prin impactul psihologic devastator pe care îl are cuvîntul “cancer” atît la nivel individual, cît şi în subconştientul colectiv.
Practica e cea care ne omoară, ca buni români ce sîntem.
Am simțit nevoia să fac o revenire la articolul de ieri în care prezentam cîteva elemente privind funcționarea Programului Național de Oncologie. Asta pentru că, deşi pe hîrtie totul arată frumos şi asigurător, în realitate lucrurile nu sînt nici pe departe aşa cum ar trebui şi cum ar fi dealtfel normal să fie într-o țară cu pretenții europene. Cam ca în zicala cu gardul şi cu leopardul.
Ce este comisia de oncologie şi ce vrea ea? Să o luăm metodic.
În România bolnavii de cancer beneficiează de servicii gratuite de diagnostic şi tratament în cadrul unui Program Național de Oncologie, susținut de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Aceste servicii sînt acordate la recomandarea unor doctori care aparțin mai multor specialități medicale – oncologi medicali, oncopediatri, hematologi, radioterapeuți şi chirurgi oncologi.
