Mai multe voci deodată (foto: www.topnews.us)

Însă numai la individual, dacă se poate. Munca în colectiv şi sportul de echipă nu sînt pentru noi.

Măria-Sa poporul român poate produce, cu puțină sforțare, individualități remarcabile în mai toate domeniile de activitate antropică la care ne putem gîndi. O Nadia Comăneci sau un Ilie Năstase se află încă, vii şi pipăibili, printre noi (asta ca să luăm în considerare doar sportul, la care ne pricepem, nu-i aşa, cu toții).

O cu totul altă poveste devine însă la probele pe echipe, unde situația este, ca să zic aşa, albastră şi prezintă umflături. Să luăm spre comparație doar cazul vecinilor sîrbi care, începînd cu polo, trecînd prin baschet şi terminînd cu sportul rege fotbal, ne bat la orice oră cu o mînă şi cu un picior legate la spate. Să ne amintim doar cum le-au ținut piept americanilor la ultima confruntare sportivă cu muniție live, în vreme ce noi eram chipurile ocupați să nu-l supărăm pe cel mai bun (şi singurul, dealtfel) aliat al nostru. Adicătelea Marea Neagră.

În sfîrşit, ei cu-ale lor, noi cu-ale noastre. Să revenim la gînduri ceva mai pacifiste şi mai legate de sănătate. Unde, ca de obicei, nu ne dezmințim. Căci dacă avem şi aici numeroase personalități (vezi exemplele Corinei Dragotescu, Danei Deac sau Sandei Nicola) care s-au luat la trîntă dreaptă cu cancerul şi l-au ținut la respect, e din nou proba pe echipe cea la care ne vedem descalificați.

Avem şi în România asociații de pacienți cu cancer. Nu foarte multe, e-adevărat, dar sînt. Problema lor majoră este însă că – cu prea puține excepții – nu prea se văd prin peisaj. Prea puține campanii de informare, mai mult decît insuficiente activități de suport, ca să nu mai zic de cvasi-inexistenta contribuție la procesul legislativ.

Am avut ocazia să intru în contact cu asociații de pacienți din mai multe țări europene. Între ei şi noi e o distanță cam ca de la Saturn la Uranus (nu mă întrebați cît înseamnă asta, că nu ştiu nici eu, tot ce pot să spun este că trebuie să fie imensă; dar, ca să revenim cu picioarele pe gazon, să reluăm exemplul de mai sus şi să ne gîndim doar cum s-ar descurca naționala noastră de fotbal într-un un meci cu sîrbii despre care tocmai vorbirăm).

Am scris acest articol pentru că mulți dintre cei care ajung la noi pe blog caută o asemenea asociație. Şi e bine că fac asta, pentru că nimeni nu poate înțelege (şi, eventual, ajuta) mai bine un bolnav de cancer decît tot cineva aflat în, sau care a trecut prin, aceeaşi situație. Acesta este dealtfel şi motivul pentru care am publicat încă de la început o pagină dedicată asociațiilor de pacienți cu cancer din România.

Nu ştiu cît sprijin găsesc deocamdată aceştia – pacienți sau rudele lor – la respectivele asociații. Ba trebuie să recunosc faptul că nici nu ştiu care dintre ele au cît de cît o activitate constantă sau măcar relevantă (şi chiar dacă aş şti, parcă tot nu le-aş scoate – încă – din respectiva listă).

Pot însă, şi putem spera împreună că vom ajunge cît mai curînd – şi măcar – în acest domeniu, dacă nu la performanța de a cîştiga competiții, cel puțin la orgoliul de a reuşi să ne calificăm din grupe.

Ca să putem accede eventual la o constantă primăvară europeană.