În vremuri de liceu am cochetat şi eu – ca orice tînăr aflat la vîrsta marilor descoperiri – cu poezia. Atunci l-am “întîlnit” pe Marin Sorescu, cel care a fost – pentru o bună bucată de timp şi pentru mine cel puțin – Poetul. Şi tot aşa cum el spunea că muzica italiană este singura care merită ascultată, la fel credeam şi eu că poezia lui era singura care merita să fie citită.
Prin comparație cu el, Nichita Stănescu mi se părea abscons şi (uneori) prețios, iar poezia lui – sau cea mai mare parte a ei – de-a dreptul eliptică de sens. Asta pînă mi-a căzut în mînă eseul unui medic-psihiatru-filozof, Corneliu Mircea pe numele său. În cartea sa intitulată “Ființă şi conştiință”, medicul nostru filozof inclusese şi un capitol – Poetica Ființei – în care îşi susținea excursul filozofic cu exemplificări din mari poeți români, cu Nichita aflat la loc de cinste. Aşa am primit eu – cînd mă aşteptam cel mai puțin – cheia către poezia lui Nichita, pe care am înțeles atunci “brusc şi deodată” cum să îl citesc.
Kanjuro Shibata - Enso (foto: www.wikipedia.org)
Am trăit o experiență similară legată de cancer. După ani întregi de contact mai mult sau mai puțin direct cu această boală – rude sau apropiați care s-au îmbolnăvit, dar şi anii de şcoală sau de profesie – am primit cheia cu care să încerc să-l descifrez tot dintr-o carte, scrisă tot de un medic. Un medic care a avut el însuşi cancer, un om care a trăit pentru a povesti şi altora despre felul în care a reuşit să-l învingă, abia după ce mai întîi l-a înțeles. Despre cum a reuşit să se vindece de cancer – chiar şi cînd acesta a revenit – după ce a încercat tot ce medicina modernă putea să-i ofere.
Pentru că – după ce a căutat în zadar ajutor din exterior – a apelat la o strategie simplă, la care avem acces fiecare dintre noi. O strategie pe care un confrate medic o numeşte “soluția interioară“, şi pe care David, eroul nostru, a folosit-o cu succes pentru a-şi salva propria viață.
Pacient şi medic în acelaşi timp, ne va arăta şi nouă cum.
Frumoasă analogie, medicină împachetată în poezie, parcă e mai dulce medicamentul aşa! Deci şi monstrul, şi soluţia sunt tot înăuntru… Şi eu am (avut) apropiaţi muşcaţi de monstru, dar acesta a fost biruitor până acum, aşa că aştept continuarea.
@Daria B.: ce zici de ideea că “monstrul” sîntem, de fapt, fiecare dintre noi?
Hm, pot să accept ideea că monstrul se află înăuntrul tuturor, împreună cu soluţia, care poate la o adică să-l anihileze, dacă e găsită la timp. Dar refuz să cred că fiecare dintre noi e de fapt “monstrul”, simt nevoia să fac disocierea asta când mă gândesc la cei care au murit de cancer, ştiind foarte bine ce fel de OAMENI au fost şi ce vieţi exemplare au dus. Ei şi mulţi alţii au fost victimele monstrului din ei. Doar atât.
@Daria B.: ce am vrut să subliniez e faptul că un cancer (sau monstrul, dacă vrei) creşte din propriile noastre celule care o iau razna la un moment dat, din diverse motive; sînt (din ce în ce mai multe) voci care spun că această boală este un mod prin care ne “pedepsim” noi înşine pentru propriile noastre greşeli (citeşte dezechilibre la care ne supunem corpul şi psihicul) făcute de-a lungul vieții; ba unii, ceva mai evoluați, o iau chiar ca pe un dar care ne ajută să ne îndreptăm; rămîne un subiect deschis.
Interesant cum reusesti tu sa ne captezi atentia! Acum asteptam de la tine cheia cu care sa intram in interiorul nostru 🙂
@arcadia: cheia trebuie să o găsim fiecare, atunci cînd sîntem pregătiți; îți spun asta pentru că eu m-am învîrtit foarte mult în jurul ei şi nu am văzut-o decît atunci cînd am avut ochi pentru ea.
Tocmai cand ma culcasem linistita pe-o ureche, asteptand de la tine solutia, tu vii si-mi spui ca tre’ sa ma scol si sa incep sa caut singura cheia. Ok, ma apuc de treaba, dar macar cu reteta trebuie sa ma ajuti, ca doar tu esti doctorul meu, nu? Deci, continua sa scrii! 🙂
@arcadia: las că mergem împreună să o căutăm, că soluția nu am găsit-o nici eu, am doar cheia (sper); de scris, scriu, nu mă las eu tocmai acum.
Doctore, daca ai gasit cheia…. ma bucur mult… Este tocmai ce e indispensabil fiecarui om si mai ales cuiva care se apleaca spre vindecarea oamenilor. Sa inteleaga ca orice vindecare incepe cu propriul sine, cu intilnirea cu adevaratul sine… Cu deschiderea ochilor asupra propriei fiinte, cinstit, fara falsitate, dincolo de spoieli si farduri…. Sa ne privim adinc in fiinta, sa ne vedem propriile umbre si incapatinari, blocaje sau neputinte, sa ni le intelegem, imbratisam si iertam. Si pe ale celorlalti, totodata. Putem????? Asa incepe ” spalarea” fiintei. E primul pas real. In Vindecare. In Iubire. De sine si pentru tot. Ca oameni… macar atit ne datoram, sa fim cit putem de buni si de adevarati… chiar si cu noi insine. 😉
@inorog: îți mulțumesc pentru mesaj; nu spun că am găsit cheia, ci că abia am început să o întrezăresc; însă e un început, măcar …