… din nou … Cercetătorii – parcă din ce în ce mai mulți, parcă din ce în ce mai prolifici – fac ceea ce ştiu ei mai bine, adică cercetează. Cînd şi cînd ne spun lucruri noi, de cele mai multe ori însă doar ne explică lucruri pe care noi le ştiam deja. E şi cazul dezvăluirilor de astăzi.
De la Descartes citire am aflat brusc faptul că noi oamenii sîntem deştepți. Ne-o mai spusese cu vreo două milenii înainte şi Socrate, însă deoarece a făcut-o în greaca lui veche noi nu l-am înțeles. Pe primul însă l-am auzit în cele din urmă, că doar nu degeaba am studiat franceza la pension.
Nici nu s-a fanat bine strălucirea pixelilor în care am exprimat dilema de ieri că iată, primim şi un posibil răspuns. Discret şi neaşteptat precum o rachetă intercontinentală, acesta aterizează azi în paginile blogului nostru mulțumită cercetătorilor americani care, după ce au studiat cîte-n lună şi-n stele, şi-au îndreptat din nou ocheanul (sau mă rog, microscopul) înspre probleme ceva mai lumeşti. Mult prea lumeşti şi chiar mult prea omeneşti.
Sînt sigur că toți cei care am citit pe nerăsuflate incredibila poveste a superşoarecelui iute devorator de celule canceroase ne-am întrebat la un moment dat cu justificată mirare: bine frate, dar de ce numai el şi nu şi (toți) ceilalți confrați şoareci? Iar mai apoi (în barbă, dar cu firească invidie): şi în definitiv, monşer, ce are el şi nu am eu?
Spuneam deci că bucuria profesorului nostru a fost de scurtă durată, pentru că imediat a realizat un lucru de un firesc teribil: superşoarecele abia descoperit era, din nefericire, cît se poate de muritor. Pentru că, spre deosebire de vărul său Mickey – care, atîta timp cît se vor mai găsi cîteva tuburi de culori şi o mînă pricepută la desen, îşi va păstra binemeritatul său loc printre nemuritori – superşoarecele nostru era fatalmente construit din carne şi sînge, materiale prin excelență perisabile.
