“OMS (Organizația Mondială a Sănătății) declară război cancerului”, citesc pe un site pe care mai adăst din cînd în cînd pentru cîte o lectură. Problema e că au mai făcut-o și alții, fără prea mare succes însă. Iar asta pentru că, pentru a cîștiga un război, trebuie să știi ce arme să iei cu tine cînd pleci la luptă (vorba ceea: “a plecat la război fără pușcă”).
Spuneam, în ultimele zile ale anului trecut, că America mai pierde un război. Un război dus împotriva unui inamic cel puțin la fel de eluziv ca și terorismul împotriva căruia s-a înverșunat în ultimii ani. Un război (termen care mie nu îmi place, dar care se pare că pe ei îi coafează teribil) dus de data asta pentru viață, în competiția acesteia cu cancerul.
America a pierdut războiul. E vorba despre aceeași Americă pe care o știm cu toții și care nu s-a distins niciodată de-a lungul istoriei printr-o abilitate deosebită de a cîștiga războaie. De fapt, chiar din contră. Și n-ar fi încă nimic dacă ar pierde doar războaiele duse pe fronturi reale – în fond ce caută aia găsește (deocamdată în Iraq, iar în curînd și în Afganistan).
Şi a fost apoi ziua de 9 august 1945. Iar în acea zi cea mai avansată, cea mai civilizată, cea mai democrată, ba chiar – după cum singură se prezintă – cea mai morală națiune a lumii a aruncat o altă bombă atomică. De data asta asupra unui oraş numit Nagasaki.
… se încheie pentru noi aici. Chiar dacă el durează de peste o sută de ani, pentru noi o săptămînă e mai mult decît de ajuns. Şi chiar dacă va mai dura o sută de ani, tot nu merită mai mult. Pentru că nu e războiul nostru, ci al lor. De fapt e doar un pseudo-război, în care noi sîntem doar spectatori şi victime.
